Am 7 ani. Vreau sa merg la biserica, de Inviere. Ma ia vecina noastra cu ea. Port o geaca lunga, gri, cu gluga. Nu pot spune nici acum daca era frumoasa sau urata. „Sa ai grija cum tii lumanarea, sa nu curga ceara pe tine”. Aham! Siiiiigur! Peste cateva ore in care sunt o Ioana d’Arc in lupta cu frigul si cu somnul, ma furisez in casa cu o haina ce parea ca a fost covorul tuturor celor care tineau in maini lumanari si participau la concursul „cine reuseste sa picure mai multa ceara topita?” Ar fi putut sa faca ai mei tot circul din lume, ca nimic nu mi-ar fi manjit bucuria triumfatoare ca am fost la Inviere si am si rezistat pana la final. Geaca urma sa o rezolve, evident, tot vecina. Maica-mea a ras. Taica-meu s-a bucurat de bucuria mea. Hristos a fost atunci bucurie de copil, suflet de vecina, indulgenta de parinte.
Am 29 de ani. Vreau sa merg diseara la Inviere. Inainte sa ma pregatesc, iau o pauza si vreau sa fumez o tigara si mi se face rau. Palpitatii, transpiratii. E o frica cumplita si e o agitatie infernala in mine. Nu ajung la Inviere, dar ajunge ambulanta la mine. Medicul imi da rapid o injectie cu o portie zdravana de calmant. Peste vreo 2 saptamani aflu ca e surmenaj combinat cu anxietate. A fost singura noapte de Inviere de la care am lipsit vreodata. Sufletul mi-era doar o gramada de nisip sec, uscat. In ariditatea aia, Hristos a fost atunci speranta de care ma agatam ca voi invia si eu curand. Si a mai fost, apoi, in fiecare om care m-a ridicat.
Am 31 de ani si o nepoata de 6 luni. Mergem la Inviere. Doarme in landou, pe trotuarul de langa biserica. Ii pun pe patura un cosulet galben, cat pumnul ei, din hartie glasata, in care sta o lumanare aprinsa. Hristos a fost atunci capsorul adormit al fetitei divine pe care o veneram cu totii in miez de noapte. Si era fericirea de a-mi fi facut si datoria de nasa, mergand cu proaspat increstinata, la prima ei Inviere.
Am 39 de ani. 11.30 seara. Bezna totala. Poalele dealului pe care sta o biserica alba, ce nu se vede. Liniste urata, usor infricosatoare, deloc confortabila. Si cand cred ca am plonjat intr-o vesnicie neagra, vine in aripi o voce care ridica suflete, capete, minti si deschide buze pe orizontala, in pozitia zambetului: „Veniti de luati lumina!” Hristos a fost atunci vocea preotului. Hristos a fost atunci chipul zambitor al fiecarui credincios sau pur si simplu vizitator de ocazie, de acolo. Hristos a fost atunci, este si va fi in veci lumina. Dar, cu siguranta, nu lumina discordiei de zilele trecute.
Cred ca as putea povesti fiecare Inviere. Dar pe asta, din 2020, o s-o tineti minte si voi. Toti.
Acum am 40 de ani. E iar Invierea. E online. Online in mine, in tine, in dvs. Hristos e online in fiecare. Dar El poate fi si in gustul pascai, poate fi si in mesajul primit pe telefon, in muzica din boxe, in orice e frumos si bun. Nu doar azi. In fiecare zi. Cine vrea, Il gaseste peste tot. Si, dupa ce castigam lupta si cu virusul asta, vom putea merge si acasa la El, in biserici, unde invie la fiecare liturghie. Pana atunci, vine doar El la noi. Daaaar, mai mult si mai important, Hristos e printre tot ce e urat si rau, dar sta ascuns, la panda, sa iasa. Aici seamana cu nufarul lui Blaga, care creste „numa-n lacuri cu noroi in fund”. E Lumina din Lumina, dar, uneori, fizica stie de ce, lumina se vede cel mai bine in intuneric.
Voi, cei care cititi, voi, care sunteti fascicule de lumina, cresteti si inviati inauntrul vostru tot ce este bun sau frumos, sau a fost, dar a murit cu fiecare suparare, nerv, dezamagire, frustrare! Si iubiti pana nu mai puteti si, mai ales, pana puteti! Ca, pana la urma, ce e Hristos si Invierea Lui, daca nu iubire, bunatate, intelepciune, joaca, frumusete, ras, incredere, curaj? Contestati-ma daca vreti, dar in gand, ca acum nu am chef de dezbateri
Hristos a inviat!