,,Conul Leonida față cu reacțiunea” nu e cu siguranță unul dintre cele mai bune spectacole ale Teatrului Național Cluj, dar nu e nici unul dintre cele mai proaste. E o reprezentație, undeva între bună și mediocră – ce o face să fie bună fiind jocul de excepție al actorilor (Ovidiu Crișan, Romina Merei și Lucia Wanda Toma), plus textul inconfundabil al lui Caragiale, ale cărui replici au fost păstrate relativ fidel.
Scenografia scade mult valoarea piesei, ,,odaia modestă de mahala” unde se desfășoară jocul actorilor, fiind delimitată ca spațiu scenic de locurile spectatorilor prin mai multe rânduri de frânghii groase, ce țin loc de pereți, creând o atmosferă de scenariu ”bondage”, rupt parcă dintr-un film pentru adulți, de mână a treia.
Prima partea a spectacolului pune accentul pe trăirile personajelor, reliefate nonverbal, doar prin expresiile lor corporale și prin mimică, jocurile de fizionomie ale protagoniștilor, și mai ales cele ale nevricoasei Efimița, devenind grotești, de un comic excesiv, prin aspectul de-a dreptul caricatural, deși întruchipează stări de îngrozitoare groază lăuntrică, de anxietate paroxistică, de teamă psihotică a ,,coanei” claustrate în spațiul ”bondage” al propriei ființe și existențe.
Paranoia verbală a personajelor, ,,față cu reacțiunea”, este, de altfel, minimală, față de atmosfera nonverbală de la început. Pe parcursul spectacolului personajele devin copilăroase, sau chiar puerile ca atitudini, fizionomie, comportament, stârnind amuzamentul spectatorilor prin gesturi simple, gen așezatul în pat, hârjoneala conjugală, încheiată doar prin somn, sau prin discuții despre republică, în care nimeni nu știe despre ce vorbește… dar ce magistral vorbește!
Spectacolul, ce urmează în mare ca subiect textul binecunoscut al lui Caragiale, beneficiază de trei actori ce sporesc și depășesc chiar valoarea replicilor caragialiene, prin umorul propriu:
Ovidiu Crișan – cu figura lui și jocul obișnuit de copil mare, ce se joacă mereu de-a teatrul, la modul profesionist.
Romina Merei – o actriță întotdeauna voluptuoasă și senzuală, a cărei ludică prin pat te poate face ușor să nu mai percepi replicile, atent și concentrat fiind la limbajul trupului și fizionomiei ei – în această piesă, o întruchipare perfectă a anxietății, dar la fel de copilăroasă ca și Ovidiu Crișan.
Lucia Wanda Toma – actrița ce interpretează rolul slujnicei, Safta, o artistă pe care, din păcate, nu am mai văzut-o în alte piese ale Naționalului, deși le-am cam văzut în ultimii ani pe toate, și ar merita!
Pentru ,,fanii” Caragiale, piesa e, în ansamblu, una de neratat. Rămâne una caragialiană, deși viziunea regizorală o modifică puțin, o schimbă pe ici, pe colo, și anume în punctele… neesențiale.