Povestea de succes a „omului care a modelat Natura în propriul folos” se întoarce cu vârf şi îndesat împotriva noastră. Acum vedem cum modelează Natura în propriul folos. Deschidem televizorul şi urmărim nişte uragane, inundaţii, alunecări catastrofale de teren, toate măturând ca-n joacă măreţele realizări ale omului. Cu Om cu tot.
Noi am învăţat că, imediat ce a părăsit peşterile, omul s-a apucat să taie copaci să-şi facă colibă şi să defrişeze de jur împrejurul acesteia pentru a face agricultură. La început, omul n-a reuşit să-i dăuneze Naturii şi lui însuşi mai mult decât cu băşinile produse de îndată ce-a domesticit vaca şi a dat peste mâncăricile pe bază de “fasoloase”. Poluări majore se întâmplau doar când se vizitau popoarele între ele cu ocazia câte unui război şi invadaţii pârjoleau recoltele şi otrăveau fântânile, iar invadatorii pârjoleau tot ceea ce întâlneau în cale. Era un fel de „poluare ecologică”, în fond, după astfel de confruntări, pe de o parte locul rămânea pustiu cu mult mai puţin băşinoşi, iar Natura îşi intra în drepturi. Pe de altă parte, cenuşa de la pârjol şi oamenii căzuţi în lupte erau un excelent îngrăşământ natural.
Jalea cea mare a început când industrializarea s-a realizat pe principiul că „din codru rupi o rămurea, ce-i pasă codrului de ea”. Cu cât mai multă zgură cu atât mai prosperă era afacerea. Munţi mutaţi din loc, fluvii deviate, păduri doborâte la pământ, escavaţii, forări, explorări – toate de-a valma şi făcute cu delicateţea unui viol în grup.
Între timp, noi, “clasa muncitoare”, ne-am transformat într-o generaţie de „picnic”-işti, din cei care se duc „la aer” doar pentru a aprinde focul şi a lăsa o grămadă de gunoaie în urmă. Anual, din munţii noştri se colectează tone de deşeuri. Uitaţi-vă în jur la izvorul, pârâul sau râul ce vă străbate/trece pe lângă satul, comuna sau oraşul natal. Nu există curs de apă în România pe care să nu plutească măcar o cârpă, un pet, o sticlă returnabilă din plastic, ceva. Nu există rădăcină sau copac de pe marginea apelor să nu aibă agăţat, zdrenţuit, o trenă de gunoaie; nu există vad în care să nu rişti să te tai într-o conservă ruginită, în cioburi de sticlă sau “Dacia” uitată la spălat acolo. Nu trebuie să treci codrii de aramă ca să vezi albind grămezile de hârtii aruncate la întâmplare prin idilicele crânguri, păzind grămezile de produse bâzâitoare ale pântecelor îndestulate. Și, cum ziceam, nu există apă curgătoare ale cărei maluri să nu-ți murdărească ochii cu zdrenţele pungilor de plastic agăţate prin sălcii plângătoare, răchiţi şi arini. Nu există drum (de la potecă, până la cale ferată – drum de fier pentru despicătorii firului în patru) pe care să nu te întâmpine aceleaşi dezolante mormane de gunoaie, triumf al “Naturii Domnitorului” român – iar calea ferată, cu precădere, pare să atragă ca un magnet tot ce e mai mizer şi mai scârbos. Ceea ce mă doboară cu adevărat este faptul că nu sunt rare ocaziile în care descoperi urme ale unor adevărate “dejunuri pe iarbă” în preajma celor mai incredibile murdării – asta fără să scadă pofta excursionistului (din moment ce-i descoperi resturile festinului). Cum Dumnezeu nu fac icter mecanic, acesta-i un mare mister…?!
Ca și ruptul florilor și/sau călcatul pe iarbă, scuipatul pe jos, scăldatul, parcatul, traversatul străzii și aplecatul în afară exact în locurile care afișează vizibil interzicerea acestor gesturi, astfel de comportamente sunt rezultatul distrugerii relaţiei cu “spaţiul public”: “colectivismul” a dus la pierderea simţului proprietăţii şi a demnităţii de proprietar. Orice nu ne aparține nu merită nici o atenţie. Nu ne aparține, nu este în responsabilitatea noastră. Nu este în responsabilitatea noastră și nimeni nu ne amendează? – nu ne pasă!
De câte dezastre ecologice majore va mai fi nevoie pentru a deschide ochii şi a face ceva? Nu vorbe, ci cu chitanțierul și amenda sănătoasă, aplicate la fel de sănătos, ca o bâtă-n ceafă, să simtă poluatorul. De câte cianuri, sulfuri şi metale grele deversate în ape de câte ori cedează câte-un dig?
Să nu uităm că, în ziua de azi, până şi legumele, în loc să conţină vitamine ca pe vremea bunicii, au ajuns un fel de Tablou al lui Mendeleev şi azi mâine vor începe să muşte şi să vorbească…
