De ce să tot scrii despre mizeriile care se repetă, stereotipic, de peste trei decenii în România? Despre aceeași mizeră și mezerabilă clasă politică, defecată din creuzetele fostei Securități care și-a predat ștafela noii Securități (prin filiație, apucături și ”educație”, răspunsul e evident) și despre acțiunile imunde de sărăcire a poporului român cu scopul înavuțirii lor personale cât neam de neamul lor de indivizi scoși din cloaca județelor lor nu au visat?
Ca să ți se spună că ești compulsiv-obsesiv și că orice ai face tot ”ei” câștigă.
Câștigă că așa s-a format moara de măcinat speranțe care a alungat din România, pe timp de pace, peste 5 milioane de români.
Câștigă că doar cei care au interes se duc să voteze, restul stau și se cacă pe ei de frică, paralizați că votul lor ”nu contează”.
Ingineria socială a dez-educării României a reușit. Nu în ultimii 30 de ani – acești ultimi 30 de ani sunt doar fructele răscoapte a unor culturi pornite cu temnița, lagărul, turnătoria și dezumanizarea încă din anii 50 ai secolului trecut. Bunicii urii au sădit sămânța, părinții resemnării au udat-o, ”oamenii noi” copii, culeg roadele puturoase și împrăștie mai departe sămânța.
Istoria se repetă. Se repetă că din Viitor privește, întotdeauna flămând, Trecutul. Iar Trecutul nu are mamă, nu are tată, are numai foamea de a consuma prezentul, defecând teamă.
Teama zilei de mâine.
Teamia că nimic nu se poate schimba.
Teama capului plecat, sabia nu-l taie.
Teama de înfrângere.
Ești înfrânt doar când hotărăști singur că te afli într-o astfel de situație. Când te complaci. Celebră pentru starea de înfrângere este litania fricii din celebrul roman „Dune” al lui Frank Herbert: “Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă, purtătoarea desființării totale.”
De câți ani trăiți în frică? De aici pornim orice discuție despre starea de înfrângere. Cine, când, cum, unde, de ce, a fost înfrânt la utima dezvăluire de presă, la ultima moțiune de cenzură, la ultimele alegeri, la ultima descindere a procurorilor DNA șamd?
Lipsa de înțelegere este echivalentă stării de orbire, iar înțelegerea nu poate să existe în afara respectului – ori, cine pe cine mai respectă, ce anume se mai respectă în această societate infestată de ură?
În primul rând, dacă vorbim despre ”nu se poate face nimic, tot ei vor fi aleși”, toți cei despre care vorbim sunt reprezentanții noștri – de la președintele României și până la ultimul traseist din ultima primărie. Pe cale de consecință (expresie dragă procurorilorde orice fel), cei înfrânți suntem noi.
Noi cei care am votat.
Înfrânți prima dată de către cei care nu au votat. Că nu au avut ofertă – ieftină scuză. Că s-a distilat ”răul cel mic” din ”răul cel mare” – capcana prostiei în selecția votului. Căci nu există rău mai mare sau mai mic, există numai Rău și Bine.
O minte diabolică a deformat chiar liberul arbitru – nicăieri în lumea aceasta nu există alegerea între două rele, ci numai între Bine și Rău.
Înseamnă că am fost pervertiți în asemenea hal încât nici nu mai putem discerne ceea ce este Bine de ceea ce este Rău, ne trebuie repere care nu sunt repere – adică nuanțe.
Deși, a distruge este mai simplu decât a construi – un șut dat unui castel de nisip este mai economic (ca satisfacție a Răului din noi), decât a încerca să construiești acel castel de nisip.
Așa că oamenii își găsesc scuze să se lase înfrânți, să zacă și să-și plângă de milă.
Înfrânți, a doua oară, de oferta de cea mai slabă calitate umană pe care ne-au impus-o la vot partidele politice – oastea de strânsură capabilă doar să-și conserve propria identitate la nivel de individ, nu de formațiune politică și, în nici un caz, la nivel de reprezentare a nevoilor și dezideratelor unui popor.
Aceștia sunt purtătorii înfrângerii pentru oricine se bazează pe victorie prin ei. Deci nici noi, votanții, nu trebuie și nici măcar nu trebuia, să ne bazăm pe ei pentru a crea un viitor copiilor noștri.
Am fost înfrânți, a treia oară, de către asistați și nucleul dur al votanților, ”șoșonarii de partid”, pensionarii, funcționarii sistemului mituiți cu salarii și pensii nemeritate?
Este cea mai facilă scuză.
Ei par mulți numai pentru că puțini votează. În termeni reali (matematici) ei nu sunt mai mult de 20-22%. Mai puțini, bănuiesc, decât gardienii unei închisori. Și, spre deosebire de acei ipotetici gardieni, sunt mai speriați decât noi – sunt speriați pentru că viitorul lor stă în litania: “nu am, îmi trebuie, dă-mi”.
Prin reducere la pântec, ”viitorul” lor stă într-un kilogram de zahăr și un litru de ulei azvârlit în dispreț odată la patru ani.
De fapt, suntem înfrânți de 1% din populația României.
Suntem înfrânți că nu știm, dar nici nu încercăm să facem nimic să știm, cum să-i scoatem pe cei 20-22% dintre ”asistați” din ”prizonieratul” acestor 1, hai 2 sau 3% adevărați prădători ai României.
Suntem neputincioși?
Da, atâta vreme cât așteptăm să ne cadă soluții în cap. Așteptăm Providența și o svuipăm în cap de pe margine.
Nu vă lăsați, viața are bunul obicei de a merge mai departe. Cu și fără noi. Pe spaima noastră cotidiană se bazează cei care vor să ne țină captivi prin intermediul unor “gardieni ai votului”.
Spaima jos, debarasați-vă de ea ca de o haină puturoasă și amintiți-vă că aveți în mână nu numai ștampila de vot, dar și arma petițiilor, plângerilor, comitetelor de inițiativă.
Enervați-vă (așa cum s-au enervat clujenii când Emil Boc a trecut peste toate liniile de bun simț și s-a dat ecologist, când el este un ecocidar și l-au făcut să dea înapoi).
Dacă îi lăsăm din nou nepedepsiți, ne vor călca, în continuare, în picioare.