Să “fii om” în România înseamnă să ții spatele colegilor, să întorci servicii chiar dacă acest lucru înseamnă să ocolești legea, să pui o vorbă bună la amicii tăi sus-puși, să intervii pe lângă ei să închidă ochii la rigorile legii, să rezolve să nu stai la coadă, să fii servit cum trebuie șamd. În acest adevărat lanţ al slăbiciunilor, o vorbă bună pentru un prieten cu toții am pus – aici intervine și birocrația excesivă din sistem și mentalitatea de satrapi a celor din spatele ghișeelor care, în marea lor majoritate, s-au obișnuit să-și trateze slujba ca pe o feudă de unde își încasează propriile taxe și impozite de la cetățean. Revenind la ce înseamnă “sunt om cu tine, fii om cu mine”, cu atât mai grave sunt încălecările legii pentru cei care operează cu Legea și care este de presupus că modelează destine – ce valoare mai au sentințele unui astfel de judecător?
Salut, sunt Victor Lungu şi vă arăt că pentru cei care iau şi dau, prima șpagă e mai grea, pentru restul există întotdeauna o consolare morală: toți iau, toţi dau. Iar de la şpagă la sentinţă nu e întotdeauna un pas prea uşor de făcut.
De când cică au fost scoase “serviciile” din lanţul de aplicare al legii, este zbatere mare printre magistraţi: cei care veghează la buna aplicare a Legii, nu sunt prea bucuroşi să fie vegheaţi de către colegii lor – parcă era mai fain când erau supravegheaţi de către “servicii”.
Judecătoarea Andreea Chiș, membră a Consiliului Superior al Magistraturii, afirmă, într-un interviu acordat HotNews.ro LIVE, că: Secția de anchetare a magistraților nu întărește independența magistraţilor, ci, dimpotrivă, îi vulnerabilizează. Interesant. Eu, de exemplu, nu pot să pricep de ce îi vulnerabilizează pe magistraţi faptul că stau alţi magistraţi cu ochiul pe faptele lor, dar nu i-a deranjat deloc când şedea Serviciul Român de Informaţii şi cu ochiul, şi cu timpanul pe activitatea lor – de la momentul în care le servea inculpatul pe tavă, şi până când acesta era livrat (conform cererii) celulei.
În 2015, generalul SRI Dumbravă declara că „SRI își păstrează interesul în cauzele penale și îi urmărește pe magistrați până la soluționarea definitivă a dosarelor”. Adicătelea SRI se băga unde nu avea atribuții legale și mai și sărea peste lege. Tot în acele îndepărate vremuri recente, Viorica Costiniu, pe atunci președinte de onoare al Asociației Magistraților din România, susţinea răspicat (să sune clar în cască) că majoritatea magistraților aflați în “câmpul tactic” al SRI au semnat angajamente că vor soluționa dosare pe documente secrete. Ca să traduc: în cauzele penale în care existau documente secrete provenite de la serviciile de informații, magistrații au fost obligați să semneze angajamente secrete, potrivit cărora vor judeca pe baza documentelor clasificate, cu obligația de a nu le arata inculpatilor și nici avocaților acestora. Haide să citim, ce zicea, cu subiect și predicat, Viorica Costiniu: “Angajamentele s-au semnat. Toată magistratura română… sunt puțini care n-au semnat”.
Nimic democratic sau în interesul democrației nu se ascunde în spatele unei asemenea metode de lucru. Prin asemenea metode, dreptul la apărare este încălcat flagrant, câtă vreme există situații în care verdictele de condamnare/achitare se dau pe probe la care apărarea și acuzații nu au acces – nici măcar nu au habar că ar exista. Cum ar fi venit dacă eu îl supăram pe vreun „Geimsbond” de la “servicii” și ăla se hotăra să-mi plaseze un dosar în care, în interesul legii și al statului român, îmi fabrica ceva atât de secret încât până și judecătorul trebuia să se sinucidă după ce trăgea cu ochiul la respectiva probă, eu trebuia să execut, fără crâcnire, orice pedeapsă se hotăra din cască.
Deci? Care este supărarea magistraţilor, despre care aflăm că sunt mai uniţi ca niciodată să-şi apere dreptul de a folosi Codurile ca-n codru, de vor să lucreze fără să vegheze nimeni peste munca lor? Dezvoltaseră cumva o relaţie tip “Sindromul Stokholm” cu băieţii cu ochi albaştri?
Totuşi, nu prea am văzut magistraţi care să plătească pentru erorile vrute sau nevrute prin care au nenorocit destine. Poate o discuţie mai bună ar fi despre momentul în care procurorii vor reveni pe parchet, alături de avocaţi, în calitatea lor de avocaţi ai statului şi nu de “influenceri” ai Justiţiei. Iar “serviciile” îşi vor face datoria faţă de Patrie, nu faţă de şefii lor.
Şi, gata!