Editorial

CARE E „NORMALUL” LA CARE VREM SĂ REVENIM?

O tot auzim pe asta cu „abia aștept ca lucrurile să revină la normal!”

Oamenii tânjesc după un normal proverbial, când totul înainte de pandemie era anormal.

Era normal să alergăm la maratonul aparențelor? Să purtăm măști împotriva pandemiei acceptării de sine? Că înainte să purtăm măști de protecție, am purtat măști care să ne facă să „dăm bine” în ochii celorlalți. Și, Doamne, ce ne mai plăcea să afișăm masca bunăstării aparente, să nu cumva să creadă lumea că nu ne-am descurcat în viață.

Un telefon mai scump decât lungimea plapumei, luat în rate, mai o mașină pe care nu ne-o permiteam, mai o vacanță pentru care am făcut foamea, ca să o punem pe facebook, totul ca să nu pară că suntem mai săraci decât cei din jur. Nu să tragem mai tare ca să avem mai mult, trebuia doar să PARĂ că avem mai mult. Dacă doar așteptăm să înlocuim măștile de protecție cu măștile aparențelor, nu, mulțumesc, mă lipsesc de acel „normal”.

Era normal să fim în carantina propriilor frustrări? Mulți dintre noi erau în carantină înainte să fim cu toții în carantină. Mulți au trăit în carantină toată viața. Izolați de restul lumii prin gratiile închisorii nerealizărilor. Închisoare în care s-au născut frustrări, pe care le-am vărsat în alții.

Ne-am găsit rezervoare umane de frustrări, ca să fugim de propria vină. E infinit mai ușor să zici: „alții sunt de vină pentru viața mea de rahat!” Dacă doar așteptăm să scăpăm din carantina virusului ca să reintrăm în carantina frustrărilor, nu, mulțumesc, nu vreau să revin la acel „normal”.

Era normal să urâm fără minte? Ura este un sentiment foarte la îndemână când nu bagi creierul în priză. Erai invidios că altul are mai mult decât tine? Pac, băgai niște ură. Întâlneai pe internet oameni cu opinii diferite de ale tale? Pac, dădeai cu ură.

Întâlneai oameni diferiți de tine, cu altă orientare sexuală, de altă etnie, cu alte principii și valori? Dă-i în morții mamelor lor, ia să guste niște ură! Ura era cel mai bun refugiu pentru fuga de sine: nu sunt mulțumit cu mine, așa că îi voi urî pe alții. Doar pentru că există și pentru că pot. Dacă doar așteptăm să ieșim din case ca să urâm din nou, rămâneți cu „normalul” vostru plin de ură.

Era normal să iubim fără inimă? Cel mai ușor e să te mânjești cu iubire la gură. „Te iubesc, ești viața mea!”, zicea el, în timp ce avea încă două-trei pisi pe rol. „Te iubesc, ești sufletul meu pereche!”, zicea ea, în timp ce nu mai știa de când n-a mai avut un orgasm nemimat. „Te iubesc, prietene, mi-aș da viața pentru tine!”, zicea el, după ce l-a tras pe sfoară. „Te iubesc, prieteno, ești BFF-ul meu!”, zicea ea și nu mai știa pe unde s-o bârfească. La „normalul” ăsta vrem să ne întoarcem?

Vrem să ne întoarcem la „normalul” nesimțirii? La „normalul” nepăsării? La „normalul” mitocăniei? La „normalul” corupției? La „normalul” politic? La „a furat, dar a și făcut”? La „merge și-așa”?

Nu, mulțumesc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *