Clasa politică (aproape în unanimitate) și magistrații (o bună parte dintre aceștia) sunt în război pe față.
Și nu de ieri, ci din momentul în care Parchetul Național Anticorupție al lui Amarie a fost înlocuit cu Direcția Națională Anticorupție condusă de Morar. Războiul a început din momentul în care procurorii au atacat adevărata sursă de corupție din România: banii din partide. Banii pentru a funcționa partidele, cei din care s-au înfruptat și și-au făcut averi diverși neica nimeni care nu aveau după ce bea apă când au intrat în politică și funcțiile date pe pile, cunoștințe și relații pentru a alimenta acest adevărat perpeetum mobile al banilor pentru partide. Fără o lege clară de transparentizare a acestor bani și a modului în care se acordă funcțiile publice la fiecare ciclu electoral, nu vom scăpa de corupție în România.
Dar am mai scris (degeaba) pe acest subiect.
Acum pronostichez că în războiul cu Justiția va câștiga clasa politică. Din cauza complicităților poporului cu politicienii (suma rezultatelor tuturor voturilor este vizibilă, indiferent ce inițiale își agață ca etichetă așa-zișii noștri politicieni) și din cauză că nici cei din magistratură nu au fost suficient de corecți față de meseria lor pentru a nu deveni complicii diverselor răzbunări politico-economice.
În plus, politicienii post-decembriști sunt la a treia, a patra, generație – și-au distilat bine instinctele și genele, s-au adaptat și se adaptează mediului. Procurorii sunt abia la prima generație de gust al libertății și respect față de meseria lor – cea de a fi în slujba poporului, nu a vremelnicilor stăpâni. Așa că la primă călcare zdravănă pe cap se vor cocoșa la loc și vor aresta aprozărese, ospătari și frizeri.
Clasa politică s-a adaptat și face ceea ce știe ea mai bine: trage de timp, lovește sub centură, se repliază, revine și așteaptă ca acțiunile Justiției să piardă din susținerea publică. Ei strâng șurubul legilor pe pasul mic – dar, din când în când, mai dau cu barosul în șurub să înfigă mai adânc percepția în conștiința publică cum că justiția este ineficientă în acțiunile ei. Dacă lumea protstează, se repliază și mimează că au extras șurubul – oricum nimeni nu are curiozitatea să verifice cât de mul a fost acesta extras din carnea vie a neîncrederii.
Așa că se mimează acordul cu acțiunile Justiției, dar se mătrășește tot ceea ce se poate mătrăși în Parlament. Parlamentul a devenit instituția publică după care se ascund politicienii și în numele legitimității căreia își justifică nemerniciile.
Între timp magistrații acționează haotic, de multe ori aplicând acțiunilor lor o forță care nu justifică efortul rezultatelor și se bazează prea mult că rezistă din osânza popularității pozitive acumulată ca instituție în mandatul lui Morar și sub firavele schimbări făcute sub Băsescu.
Iar politicienii așteaptă la cotitură, speculând fiecare greșeală a acestora.
Iar societatea așa-zis civilă, hipsterimea #UnițiSalivăm, în loc să pună presiune pe politicieni, să umble la sursele corupției și să ceară legi clare și aplcabile, face galerie (literalmente) uneia din tabere. Și-au făcut chip cioplit, uitând că sunt pline cimitirele de oameni de neînlocuit, că magistrații nu pot da legi, numai le pot aplica. În schimb politicienii chiar dau legi. Și, de obicei, în favoarea lor.
O altă capcană în care au căzut magistrații când s-au crezut pe caii mari ai puterii a fost că s-au folosit de aceasta să facă show mediatic prin intermediul unor goarne plătite din presă. Cam aceleași goarne pe care le plăteau înainte și politicienii. Când banii de la politicieni se vor dovedi mai siguri decât efemera glorie mediatică a știrilor “pe surse”, goarnele mass media îi vor trăda în forță pe magistrați. Le va fi frică să trădeze “serviciile” – oricum acestea au infiltrat întreaga societate, de nu mai poți deosebi politcianul de jurnalist și magistratul de securist.
Oricum, dacă magistrații evitau spectacolul din ultimii 4 ani, sunt convins că Justiția era pe poziții mai ferme azi. Dar unii dintre ei au ținut morțiș să fie politicieni și să ne arate că fără ei nu mișcă o floare (Macovei și gudurăii săi #Misecuvini), iar alții că au înțeles permanent cine-s stăpânii.
Când speranța magistraților stă în comunicare “pe surse”, Justiția e moartă-n coteț.
