Azi am să vă dau o scurtă lecţie despre cum nu se face Justiţie. Nu într-un stat democratic, nu cu atitudinea dictatorială a unor oameni care clamează că #rezistă tocmai pentru salvarea bietei democraţii.
Mai întâi: era absolut previzibil că se va întâmpla așa, că va câştiga clasa politică în războiul dintre ea și justiție – un război evident încă de pe vremea când Adrian Năstase aduna partidul pe treptele Tribunalului să facă scut pentru pușcăriabilul Biovolaru, ex-deputat PSD, azi la pârnaie pentru că a furat, ca un găinar, ceva echivalent unui “damijon” de combustibili.
Clasa politică e la a patra generaţie de indivizi aflaţi în coliziune cu nedoritele prevederi restricţionare ale legii, asta după ce a fost lăsată două “generaţii” (între1990 şi 2004) să furgăsească şi să se autoîmproprietărească cu toate bunurile Patriei. Procurorii cu dor de Justiţie, Dreptate şi Adevăr abia ce sunt la prima generaţie. Până acum 5-6 ani erau slugile prea plecate ale oricui era la butoanele puterii. Azi, unii dintrei ei poate că au decis să se elibereze. Dacă e să luăm la bani mărunţi celebrele steaguri „pe Justiţie” pe care le „rezolvăm” încă din 2007, nu cred că putem afirma că vreunul s-a îndepărtat „pe bune”, că s-au rezolvat neajunsurile semnalate. Cred că s-a mimat lupta anti-corupţie în timp ce unii îşi întăreau poziţiile de forţă, călcând în picioare drepturi şi libertăţi civile. Iar procurorii au căzut rapid în capcana imaginii publice, a imaginii facile date de show-ul mediatic în care s-a transformat această tele-justiţie. Dacă procurorii evitau spectacolul, sunt convins că Justiția era pe poziții mai ferme azi. Dar unii dintre ei au ținut morțiș să fie politicieni și să ne arate că fără ei nu mișcă o floare (ca, de exemplu, Macovei și gudurăii săi #misecuvini), iar alții că au înțeles permanent cine-s stăpânii (un Maior, un Coldea şamd). Când speranța Justiției stă în informaţii primite “pe surse”, Justiția e moartă-n coteț.
Aşa că politicienii au făcut ceea ce ştiu cel mai bine: au tras de timp şi au aşteptat ca Justiţia să îşi erodeze imaginea, să se auto-canibalizeze. Toţi, fără nici o excepţie de apartenenţă politică, că fiecare are de ascuns măcar modul în care a obţinut o ciocolăţică de la buget, ne-au arătat că Justiţia este ineficientă în acţiunile ei. Cel mai facil mijloc de a distruge acţiunile unei instituţii publice este să te arăţi de acord cu acestea (acţiunile), dar să-i distrugi instituţiei legile şi mecanismele de funcţionare.
Dar cei care au distrus cel mai eficient, ca o turmă, orice noţiune de luptă anti-corupţie sunt #protestacii, #rezistacii de profesie. Dacă erau societate civilă, opinie publică, nu partizani, ar fi pus presiune pe clasa politică să umble la sursele corupţiei: transparenţa activităţii şi surselor de finanţare ale partidelor politice, legi coerente ale alegerilor, ale partidelor, ale responsabilizării magistraţilor, ducerea procurorilor către adevărata lor menire, cea de avocaţi ai statului, nu de magistraţi, crearea premiselor ca funcţiile cheie din Parchete să fie ocupate prin alegeri (şi atunci nu s-ar mai fi vorbit despre intereferenţă politică chiar atât de acut) şamd. Dar au preferat să se transforme în galerii şi să facă gălăgie când pentru o tabără, când pentru alta – în funcţie de cum au fost mânaţi în luptă. E de râsul-plânsul modul în care cei care-şi vărsau mucii în zăpadă de dragul lui Ponta şi Antonescu, împotriva Odiosului Băsescu, #rezistă azi, împreună, de dragul Codruţei Kovesi şi împotriva lui Dragnea, aproape împotrivă la contra. Iar Băsescu a rămas la fel de odios, deja şi în ochii celor care-l adulau. Deşi, chestiunile pentru care se protestează par a fi aceleaşi, acestea în mod cert sunt deja, prin radicalizare, contrare unor manifestaţii în sprijinul unui stat de drept. Echilibrul şi controlul statului nu se face cu voinţa străzii. În Democraţie, strada are dreptul şi obligaţia de a protesta prin voce şi de a se impune numai prin vot. Asta dacă strada mai vrea să se respecte drepturile omului. Inclusiv şi, mai ales, de către Justiţie. Deasupra dorinţei legitime de a-i vedea pedepsiţi pe corupţi, trebuie aşezat, până la condamnare, dreptul omului, indiferent cine este el – dreptul acestuia la demnitate, libertate şi apărare.
Ori botmălinismele din ultima vreme nu fac altceva decât să întemniţeze acuzatul înainte de a fi judecat. Ce vedem nu este o justiţie eficientă, sobră şi decentă, ci una de spectacol de televiziune.