Am citit cum doi milițieni tolăniți într-un Logan lățit la rândul său pe un trotuar de pe strada Fântânele din municipiul nostru napocean, i-au zis unei mămici care încerca să-și treacă căruciorul pe lângă nesimțirea lor: “hai, marș!”… Ei bine, circula, înainte de ’89, o glumă despre unitatea de măsură a prostiei, suficienţei şi lipsei de educaţie care era „ţian”-ul, cu subdiviziunile lui: „deciţian”, „centiţian” şi „miliţian”.
Regimul comunist, care avea nevoie de slugi fidele care să „execute şi nu să discute”, îşi confecţionase o liotă de analfabeţi în uniformă care înţelegeau prin „lege” şi aplicarea acesteia simpla lor prezenţă cu cascheta dată pe ceafă şi pulanul bălăngănind pe lângă vipuşcă. „Ei” “reprezentau statul” şi “lor” „n-are cine ce să le facă facă, ei sunt legea”. Așa au fost “educați”: „dacă am uniformă, eu sunt statul; dacă eu sunt statul, lumea tremură în faţa mea”. „Miliţianul” avea dreptul să-ţi nenorocească viaţa. Pentru el, simpla întâlnire cu tine, cetăţeanul, reprezenta prilej de suspiciune – ceva tot trebuie să fi făcut altfel nu exista motiv să se afle el acolo. Orizontul tuturor libertăţilor se termina cu câte un „miliţian” crăcănat, plin de importanţă tâmpă, în mijlocul drumului.
Această mentalitate de „miliţian” care încă persistă la autorităţi, indiferent dacă-s numite sau sunt alese, pune cu adevărat în pericol România şi pune sub semnul întrebării sinceritatea a tot ceea ce s-a făcut de la integrarea noastră europeană.
Cred că deja am făcut o buclă în timp și-am ajuns din nou la situația în care “partidul unic” (chiar dacă mimează că e și “de stânga”, și „de dreapta”) ţine din nou în mână pâinea, cârnatul şi cuţitul, dar, de ochii lumii, se roagă de alții să facă împărțeala. Cred că dorul de miliţieni a născut miliţieni: în parlament, în guvern, în partide și în așa zisa societate civilă.
Sunt mulţi care regretă că noi nu avem terorişti – să pună de-o îngrădire a drepturilor civile și pe meleagurile noastre. Mentalitatea de miliţian îşi cere obiectul muncii. Cetățeanul are nevoie de bici, puterea îi duce dorul.
Prostului dacă-i spui că-i descheiat la şliţ, se va încheia şi la nasturii de la palton. De aceea, nu urlă nimeni când îi sunt îngrădite, pas cu pas, drepturile și libertățile. Dar care drepturi și care libertăți? Că cetățeanul nu prea e interesat de drepturi libertăți, decât atunci când își ia libertatea să-și acorde drepturi. Numai că libertatea de-a nu-ți păsa ce se întâmplă în ziua votului, de un exemplu, îți ia dreptul de a comenta ulterior. Nu votezi, nu exiști – de aceea politicienii actuali sunt chipul și asemănarea celor care-i votează.
Întreb: care vă simțiți responsabili că, în 2012, au fost trimiși să ne guverneze (prin vot și, mai ales, prin lipsa lui), atâția politicieni care acum au fost pitiți prin pușcării sau își așteaptă sentința pentru a fi pitiți prin pușcării?
Și câți își vor asuma viitoarele liste de pușcăriabili?
Căci partidul unic (chiar dacă mimează că e și de stânga, și de dreapta) nu s-a dezbărat de năravul impunerii pe liste și în candidatură a tot felul de “milițieni”, conștientizați cu privire la faptul că “partidul i-a făcut, tot el îi omoară”.