Din oras

A murit ultimul “elev” al lui Emil Racovita. Iosif „Pepi” Viehmann a murit sambata, la aproape 91 de ani

Ne-a parasit, sambata, la Cluj, Iosif Viehmann, cel care ramasese ultimul cercetator in viata al Institutului de Speologie “Emil Racovita”, care a avut privilegiul sa-l cunoasca pe Emil Racovita (1868-1947), fondatorul Biospeologiei si al primului Institut de Speologie din lume, intemeiat in 1920 la Cluj.

A efectuat stagii de specializare, in pesteri, in strainatate, iar din 1956 a functionat drept cercetator stiintific principal gr. I la Institutul de Speologie Emil Racovita din Cluj-Napoca. A devenit profesor universitar asociat la UBB in 1991, dar a predat si la Academia de Muzica, fiind un cunoscator al fenomenului jazz. Iosif Viehmann a fost membru in numeroase foruri internationale de geografie, speologie, fotografie si a obtinut distinctii din tara si strainatate. In 2010 a primit diploma de excelenta din partea Academiei Romanie.

Iosif Viehmann s-a nascut in 1925, la Cluj, din tata german si mama romanca. In studentie, imediat dupa razboi, formeaza, impreuna cu alti colegi, un Big Band de jazz, cu 19 membri, care canta swing-ul anilor ’30. A participat, alaturi de regretatul mitropolit Bartolomeu Anania, la greva studenteasca din 1946, soldata cu devastarea caminului Avram Iancu. Timp de doi ani si jumatate, a fost asistentul savantului Emil Racovita. Viehmann a fost speolog din pasiune si preda la Institutul de Speologie din Cluj.

Profesorul Iosif „Pepi” Viehmann a fost cetatean de onoare al municipiului  Cluj-Napoca si al judetului Cluj. A lasat in urma experimentele si descoperirile sale, dar si numerosi admiratori si discipoli.

“Pot sa va spun ce am inteles inca o data despre masinaria complicata care este omul: ca totul e in creierul lui! Si viata si moartea ii sint in creier. Dar mai mult decit atit, pot sa va spun, ca si creierul lui sta in palma Cuiva!”

Acum 10 ani, la 81 de ani, a facut ultimul sau experiment speologic: s-a dus sa stea in Pestera Vantului, izolat intr-un experiment “in afara timpului”, fara ceas, fara legatura cu lumea de afara. Zecea ani mai tarziu, experimentul i-a reusit pe deplin. Iosif Viehmann s-a dus sa-si traiasca eternitatea intr-un experiment in afara timpului.

„Plec insotit de 9 studenti si de sacii cu lucruri. I-am trimis pe ei sa-mi cumpere mincare si au luat-o pe dos: nu mi-a placut deloc. In sfirsit, ajung la pestera, cunosteam bine locul. Am ales, pentru tinuta stiintifica a experimentului, sa stau inchis in pestera in care mai fusesem cu ani in urma, impreuna cu un coleg, iar atunci am stat 10 zile in izolare. Bun, aleg, din aceleasi motive, sa stau in acelasi loc, pe malul riului, la doar 30 de m de sifonul pesterii. Un loc rau, aspru si fara spectaculozitate. Imi asez lucrurile, se inchide pestera, iar presedintele Clubului speologilor ia cheia. Nu am telefon, nici ceas, nici radio, nici un fel de mijloc de comunicare cu restul lumii. Doar doua sticle de colorant pe care le pot turna in apa in caz de pericol ca sa fiu salvat. Continutul unei sticle, in citeva ore, coloreaza apa pina la Oradea.

Prima zi nu are nimic spectaculos. Doar ca nu prea am pofta de mincare. Ma uit la merinde si nu-mi vine sa inghit nimic. A doua zi, la fel. Intru intr-o usoara panica. Stiu de la un prieten chirurg ca lipsa poftei de mincare asociata cu o constipatie serioasa pot fi semnele unei ocluzii intestinale. Tot de la el stiu ca, daca nu ajungi pe masa de operatie in 12 ore, mori. Imi fac repede calculele. Nu, nu mai este timp sa fiu salvat. Asa, deci, chiar daca torn continutul sticlei in apa, pina anunta studentii care pazesc pestera pe cineva, pina vine salvarea, sint mort. Atunci, Viehmann, ce ai de facut? Poate ca asta era planul lui Dumnezeu cu tine! Doar nu era sa mori in patul tau! Banal!

Pagina cea mai interesanta din jurnalul meu este cea in care scriu ca sint convins ca mor. Ca e gata! A venit sfirsitul. Ce simt? Ca nu regret nimic! Ca mi-a placut tot ce am facut in viata. Am avut o viata splendida, am umblat prin cele mai frumoase pesteri ale lumii, am ascultat muzica, am facut copii, am fost iubit si am iubit, am avut mii de studenti care m-ar fi urmat si la capatul pamintului! Am facut ce mi-a placut! Viehmann, imi zic, ai fii un prost sa regreti ceva! Mi-am cerut iertare de la cei fata de care am gresit. Dar sa ma bata Dumnezeu daca n-am fost fericit sa constat la capatul vietii mele, (pentru ca aveam convingerea clara ca mor!), ca sint un om implinit! Ca nu am lasat sa treaca timpul degeaba pentru mine, iar Maestrul nu va regreta ca mi-a dat atita timp!

Seara, (seara era cind hotaram eu!), in loc de cina beau un pahar cu ceai de crusin. Constipatia nu cedeaza. Nu maninc nimic, zi dupa zi, scriu in jurnal si rememorez toata viata mea. Traiesc un sfirsit picatura cu picatura. Nu inteleg de ce nu mor mai repede, dar nu eu dictez aici. Doar El! Dar daca tot nu se intimpla, imi fixez ca tinta sa rezist macar zece zile, cit am mai stat izolat in pestera cind aveam 77 de ani. Imi propusesem ca de data aceasta sa stau 15. Dar am cu cinci ani mai mult, iar la batrinete degradarea e abrupta. Fir-ar sa fie!

Ce caut in pesteri? Le iubesc ca un nebun, imi plac, sint frumuseti extraordinare ascunse ochiului zburdalnic, le vezi doar daca le cauti, doar daca te straduiesti. Trebuie sa ai curaj sa lasi soarele in spate si iarba verde si sa intri acolo. Este o lume frumoasa care ti se arata doar in singuratate. Ca sa auzi cum bate inima pamintului trebuie sa te duci spre ea si sa fii singur!

…Nu am fost in afara timpului. Aceasta este una dintre concluziile experimentului. Avem un ceas al nostru, unul biologic. Am stiut cu o eroare de doar opt ore ce zi e si ce ora, mi-am dat seama ulterior. Am apreciat asadar, cam cind sa dau drumul la vopseaua din sticla in apa riului, ca sa fiu salvat dupa ce trec pragul celor zece zile de incarcerare voluntara. Cind am incercat sa-mi string lucrurile, nu mai puteam sa ma ridic, in patru labe m-am deplasat citiva metri. Eram sfirsit.

Dar aud voci si-mi zic: Viehmann, vin baietii sa te scoata! Vad luminile de pe castile lor reflectate in luciul apei si stiu ca vin. Cind ma scot in fata pesterii vad intreg platoul plin de oameni. Erau colegii, prietenii, studentii, toti salvamontistii din tara, oameni indragostiti de speologie sau care aflasera de mine. S-au anuntat unii pe altii si au venit. Sa-l salveze pe Viehmann din pestera! Aha, mi-am zis, de fapt asta era planul Lui! De aceea nu s-a terminat! Ca sa vad asta!”

(Sursa foto: Facebook)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *