Are și longevitatea dezavantajele sale: în sfârșit și-a adus aminte și Justiția de Ion Iliescu. Acesta și acoliții lui au fost trimiși în judecată în Dosarul Mineriadei din 12 – 15 iunie 1990. După imediat 27 de ani. Bănuiesc că, în ritmul acest, undeva pe la anul, se va judeca implicarea acestui criminal împotriva umanității și în Dosarul falșilor teroriști din Decembrie 1989. Și nu am să uit niciodată cum i-a fost complice Laura Codruța Kovesi, în calitatea ei de Procuror General al României, atunci când a clasat Dosarul Mineriadei și pe cel al Revoluției, de a fost nvoie să vină Curtea Europeană a Drepturilor Omului să-i dea una peste lipsa de profesionalism și să-i explice că faptele lui Ion Iliescu și gașca (crime împotriva umanității) sunt imprescriptibile. Credeți că nu știa? Știa, dar era ploada lui tac-su, procurorul care i-a fost consilier lui Ilici în primul mandat prezidențial – așa că a făcut și ea un mic serviciu. Găștile știu întotdeauna să-și activeze tentaculele.
Care ar mai fi rostul acestei trimiteri în judecată și dacă nu cumva este tardiv – am văzut că sunt cele mai des puse întrebări.
În primul rând se va pune Adevărul pe șinele sale și se va termina cu noianul de minciuni la care au fost complici indivizi care azi ne dau lecții despre democrație și care atunci vomitau venin împotriva “golanilor” lăsați să “fiarbă în suc propriu” în Punctul Zero al Democrației de către Ion Iliescu și gașca sa. Apoi este pedeapsa perfectă pentru acest distrugător de destine – este lovit în orgoliul său nemăsurat, cel care l-a făcut ceea ce este, cel care l-a transformat în dâra de sânge care-i jalonează cariera. Deci, are rost. Singura rațiune de a mai fi a lui Iliescu e aceea de a intra imaculat în Cartea de Istorie ca “Părinte al Națiunii”. O condamnare, chiar pot-mortem, este distrugătoare pentru el. Important este să știe, cât mai e în viață, ca va fi trecut în manuale ca și satrap al României. Nu ca eroul care se visează.
În ce-i privește pe cei care încearcă să-l umanizeze pe Ion Iliescu, sunt de acord în totalitate, cu afirmația domnului Vladimir Tismăneanu: “Nu omenia era sau este trăsătura definitorie a lui Ion Iliescu”.
Din punctul meu de vedere, de câte ori aud despre acest ghinion/accident al României, vizualiez o stivă mare de cadavre şi, cocoţat pe ea, ca pe un tron: Ion Iliescu. Întreaga carieră politică a acestui individ este o dâră de sânge. Nu există nici un moment în care prezenţa acestuia să nu declanşeze măcar o pruncucidere.
Morţii care l-au „legitimizat”, “ultimul pe listă”, în Decembrie 1989 erau copiii cuiva; la fel şi morţii mineriadelor declanşate pentru a-şi satisface hachiţele acest politruc comunist. Ion Iliescu este doar o maşină de ucis vise – aşa l-au programat tovarăşii săi sovietici când l-au luat, ienicer, să-l fericească cu bucuria de a fi instruit la Moscova.
Ce a fost Ion Iliescu până în Decembrie 1989? Un politruc sinistru care a condamnat tineri români pentru “deviaționism”-ul de a-i căina pe tinerii de sub șenilele sovietice din Ungaria – pe cei răsculați împotriva sistemului opresiv comunist. Un îmbuibat roz și sănătos tun, coborând din “Ziel”-ul negru pentru a poposi pe bancheta din spate a “Volgă”-i de nomenclaturist – plimbat pe la magazinele și spitalele speciale ale sistemului, să fie îngrijit, să fie proaspăt și numai apt pentru o nouă crimă.
Oricum, mai mult mă interesează crimele înfăptuite în numele și la ordinul lui după 22 Decembrie 1989, crime care au scos România în afara civilizaţiei. Şi, pentru a nu mai exista îndoială cu privire la sângele pe care patinează întreaga carieră politică a acestuia, am să descriu punctul „zero” a ceea ce ar fi trebuit să fie pentru el o schimbare, începutul unei noi vieţi, şansa de a fi iertat pentru ceea ce a fost. Numai că, pentru un distrugător de destine înrăit, punctul „zero” al unei noi vieţi este momentul în care va curma un alt vis.
În după amiaza zilei de 22 Decembrie 1989, în jurul orei 18.00, Ion Iliescu îşi face apariţia în balconul clădirii CC al PCR. Normal, el, „fiul unui revoluţionar şi patriot, el însuşi revoluţionar şi patriot”, nu putea apare decât însoţit de alţi „fii” sau „revoluţionari”, toţi activişti notorii ai proaspătului defunct PCR. Mulţimea adunată în Piaţa Palatului a început să scandeze: „Fără comunişti!” – un slogan de neacceptat pentru activiştii PCR care a fost ţinuți în umbră şi înlăturați de la cozonacul privilegiilor de către politica de clan a familiei Ceauşescu. Lui Ion Iliescu i s-a lăţit celebrul rânjet pe buze. Tocmai ce se prezentase în faţa naţiunii pentru a o conduce către o „epocă nouă”.
Cum putea el și eşaloanele doi, trei şi patru ale PCR să părăsească puterea ce tocmai li se oferea? Dar acei comandanţi ai Forţelor Armate, de Miliţie şi de Securitate care, până la fuga „comandantului suprem” au tunat şi fulgerat plumbi în pieptul compatrioţilor lor, conducând represiunea comandată de Ceauşescu, ei cum ar fi putut să rămână pasivi și pasibili de judecată și dreaptă penitență? Dar acei comandanţi care aşteptau, până să-l dea legat pe Ceauşescu, să vadă pe cine sprijină tovarăşii sovietici pe care tocmai ce-i sunase Ion Iliescu să le spună „cine suntem şi ce vrem”, ei de ce ar fi trebuit să renunțe la prezentele și viitoarele privilegii?
Nu-mi rămâne decât să reproduc din jurnalul acţiunilor de luptă al UM 010160 Bucureşti despre misiunea de luptă pe care a primit-o în 22 Decembrie 1989, imediat după ce rânjetul lui Ion Iliescu s-a lăţit peste piaţa în care poporul striga „fără comunişti!”:
„În jurul orei 18.00 (22 decembrie 1989 – n.m.), s-a primit misiunea de luptă pentru apărarea fostului CC şi Palatului Republicii, nimicirea elementelor din aceste sedii şi punerea acestora la dispoziţia organelor superioare”.
Normal, trupele ce apărau sediul CC al PCR au fost informate operativ că, la ora 18.00, vor fi ținta atacului unor elemente teroriste…
PS: Cică, „de Crăciun, să fii tot mai bun”. E abia Ajunul. Și, NICIODATĂ, nu am să fiu bun cu asasinii. Iar asasinatul are prea multe manifestări aprobate (girate) de chiar statul pe care-l plătesc să mă protejeze (de la cel fizic, la cel moral, cel care distruge și termină destine prin minciună, promisiuni neonorate, hoție, mușamalizare, omisiune, lege mai egală pentru nemernici decât pentru „populime” șamd). Pot ierta, dar nu uit că această Cumătrocrație, care devalizează România de 27 de ani, este ceea ce a livrat Ion Iliescu prin crimele din Decembrie 1989 și de la Mineriade.