Dintre toate povestile de dragoste, legenda celtica despre Tristan si Isolda este probabil cea mai lipsita de compromisuri. De fapt, Isolda vrea sa se razbune crunt pe Tristan pentru ca acesta i-a omorat unchiul. Dar cand privirile li se intalnesc, intreaga ura se transforma, contrar vointei ei, in afectiune. Iar cand slujnica Isoldei ii toarna acesteia din gresala o licoare pentru dragoste, cei doi nu mai pot rezista pasiunii. Nimic nu mai conteaza in afara apropierii de celalalt. Este un dor de neexprimat in cuvinte, o senzatie ce este deopotriva un chin si o fericire pur si simplu nepamanteana.
Toti cunoastem aceasta senzatie, chiar daca, din fericire, dorinta nu este decat rareori atat de puternica precum in cazul lui Tristan si al Isoldei. Ne simtim fermecati de dragoste, suntem posedati de ea. Nu stim insa ce anume ne-a transformat si de ce tocmai persoana aleasa a devenit atat de importanta pentru noi. Nu e de mirare ca, in vechime, o asemenea putere care-i atragea pe oameni unul catre celalalt, de multe ori in ciuda ratiunii, nu putea fi inteleasa decat ca destin sau prin magie.
Elixirele dragostei exista cu adevarat. Barzii celti care atribuiau puterea de atractie unei licori misterioase erau mai aproape de realitate decat s-ar crede. Exista de exemplu luliberina, un hormon avand numele prescurtat Gn-RH. In mod normal, el este produs in hipotalamus si controleaza secretia de hormoni sexuali. Prezenta unor cantitati infime din aceasta substanta in diencefal declanseaza o dorinta frenetica.
Cobaii masculi pe care oamenii de stiinta au facut experimente cu acest neurotransmitator au initiat imediat jocuri sexuale cu femelele aflate in imediata apropiere. Femelele influentate de aceeasi substanta sunt gata, la randul lor, sa le indeplineasca masculilor orice dorinta. Substanta actioneaza si la om. Supradoza de luliberina nu e utilizabila insa ca metoda de seductie, pentru ca ar trebui injectata direct in creier. Asemenea rezultate pot parea inspaimantatoare, pentru ca fac ca actul sexual sa para groaznic de mecanic. Dar elixirele dragostei nu declanseaza numai disponibilitatea pentru sex; ele pot totodata sa determine doi parteneri sa-si uneasca destinele pentru toata viata. Formarea unui cuplu presupune memorie sociala, iar pentru asta creierul are circuite specifice, asupra carora actioneaza oxitocina si vasopresina. Cand ne gandim plini de dor la iubit sau iubita, simtim probabil efectul acestor substante.
La oameni, mecanismele atractiei, ale dragostei si ale parteneriatului sunt mai complicate decat la animale. Si noi avem o tendinta spre monogamie; cu toate acestea, nu orice noapte fierbinte se termina cu formarea unui cuplu. Ar fi uimitor ca hormonii mentionati sa nu aiba efect si la oameni. Oxitocina, vasopresina si alte substante asemanatoare controleaza de 500 milioane de ani viata sexuala a celor mai multe fiinte, de la cele mai simple rame pana la rudele noastre apropiate, primatele.
Ceea ce ne deosebeste de aceste fiinte nu este atat mecanismul responsabil de aparitia dragostei, cat libertatea pe care o avem fata de aceasta. Oamenii pot sa cedeze atractiei, in cazuri extreme chiar impotriva ratiunii; dar tot ei pot de asemenea sa refuze dragostea pentru ca familia nu accepta relatia sau pentru ca doresc sa-si foloseasca timpul si energia pentru cariera.
Mediul in care traim inflenteaza formarea unui cuplu, momentul si modalitatea in care se stabileste legatura. Emotiile care stau la baza acestei decizii sunt insa preprogramate.