O tanara ca o petala de cires japonez care face “educare” cu femei incarcerate. Le da sa citeasca din Eminescu si Creanga si isi teme copiii de soarta lor. Un preot care stie tot ce e in sufletul celor de la Penitenciarul Gherla. O data a vrut sa fuga cat vedea cu ochii, dar povata regretatului Mitropolit Bartolomeu l-a intors pe calea cea buna. O femeie frumoasa, fosta directoare de multinationala inchisa pentru mai bine de trei ani a descoperit acolo iubirea si recunostinta fara de oameni. O mana de oameni din cele mai diferite menii au stat fata in fata intr-o biblioteca, si-au deschis sufletele si au ascultat.
Cristina Suciu e o tanara sensibila, cu trasaturi delicate. N-ai zice ca lucreaza ca educator la penitenciar.
“Lucrez la Sectia de femei a Penitenciarului Gherla la sectia de educatie. Toate programele mele merg pe dezvoltare, fie ca sunt pe partea de literatura, fie pe partea de sanatate, de familie sau educatie civica. Scopul este sa le imbogatim putin universul cunoasterii”, explica ea.
Prima zi de slujba din carierea ei a avut loc chiar la Gherla.
“Acolo am inceput. A fost o experienta interesanta, altceva decat ma asteptam. Nu stiam ce inseamna munca in penitenciar, dar a fost diferit de ceea ce ma asteptam. Oricum, sunt oameni. Au povesti de viata interesante, fiecare are o motivatie pentru ceea ce a facut. Incearca sa treaca intr-un mod onorabil peste partea asta a vietii”, explica ea.
Au detinutii motivatie sa lupte mai departe?
“In parte da. Depinde de nivelul intelectual al fiecaruia. Sunt si persoane care se complac in situatia asta. O data iesiti afara nu li se ofera nimic si sunt nevoiti sa fure si sa talhareasca din nou. Asta este varianta lor. O alta parte fac tot ce tine de ei sa nu mai ajunga in penitenciar”, raspunde educatorul.
Institutia are o biblioteca de 3.000 de volume care le sunt puse la dispozitie femeilor aflate in detentie la Cluj.
“Cum lucrez foarte mult pe partea de literatura, eu le recomand un program structurat pe scriitori romani. Sa le familiarizam cum ai nostri intai. Mergem pe clasici: Creanga, Eminescu, Slavici, Blaga. Unele chiar inteleg ce citesc si sunt chiar interesati, pe altele nu le intereseaza. O tanara cu clase putine mi-a spus, de pilda ca “eu nu l-am cunoscut pe Eminescu, ca nu a trait o data cu mine”. Pe de alta parte, am avut si cursante care au facut eseuri si referate despre Lucian Blaga”, remarca ea.
„Elevele” Cristinei Suciu alcatuiesc o multime pestrita, din toate clasele si categoriile.
“Cateodata povestile lor ma marcheaza, incerc sa nu le duc acasa. Sunt situatii grele. Era mai greu cand lucram cu copii, Majoritatea au ajuns in penitenciar din cauza problemelor de acasa: familii dezorganizate, parinti cu probleme. Daca traiau in alt mediu, ar fi avut o alta sansa. Cu siguranta, daca cineva se ocupa de ei cand erau mici ar fi ajuns mai bine. Ar fi facut altceva cu viata lor. Ajung sa faca infractiuni la 15 ani s asta ii marcheaza pentru toata viata”, a marturiseste educatorul.
Dupa ani de experienta cu aceste persoane Cristina Suciu a ajuns la concluzia ca oamenii pot fi schimbati doar daca si ei vor asta.
“M-am intalnit chiar in saptamanile trecute cu o fosta detinuta. Striga in gura mare dupa mine “sarut mana, doamna”. Mi-a spus ca are si copii, si ca “vand si eu linguri, doamna, ca sa nu mai fur”. M-am bucurat pentru ea”, a mai spus ea.
Clujeanca a ajuns sa lucreze la penitenciar din intamplare.
“Eu sunt absolventa de Drept. Am fost consilier juridic la o firma privata care a dat faliment. Am lucrat doar sase luni. Mi-am promis sa nu mai lucrez la privat. Era un gand de tinerete, nu stiu. Am fost foarte suparata dupa acel esec, desi nu era al meu, ci al firmei. Fratele meu a vazut anuntul de angajare la penitenciar si m-a sunat, stia ce promisiune facusem. Am dat examen, l-am luat si asa am ajuns sa lucrez aici. Imi place. Nu mi-ar placea acum in alta parte. Lumea justitiei nu mi se pare in regula in acest moment”, marturiseste ea.
Cristina Suciu are doi copilasi si experienta din penitenciar o face sa vada cu alti ochi educatia lor.
“Ma gandesc la cei din detentie cand ii educ. Nu vreau sa ajunga sa experimenteze copiii mei asa ceva. Sunt mult mai precauta cu ei si vreau sa ii protejez tocmai pentru ca lucrez aici si am vazut atat de multe. Sunt o mama super-ocrotitoare, e ca un defect profesional. Poate ar trebui sa le dau mai multa libertate si lucreze la asta. Pe viitor, sper sa nu ii cocolosesc prea mult”, a mai spus educatorul.
Parintele Adrian Dragan e preot de 27 de ani si pastoreste Penitenciarul Gherla de 21 de ani. Un record si o mandrie, desi nu a fost usor.
“Prima mea zi de lucru a fost ziua sfantului Valentin, 14 februarie 1994. A fost interesant, nu stiam nimic despre penitenciar. Imi facusem cumva o idee, dar s-a dovedit o preconceptie. Nu mi-a trebuit mult ca sa imi dau seaan ca sunt oameni, nu animale care merita sa stea in lanturi, asa cum crezusem eu”, a relatat parintele.
Peste o vreme a venit momentul de cumpana.
“A fost o problema atunci. Era o lupta, nu stiu a cui, vizavi de biserica ortodoxa, ca vezi Doamne, preotii ar fi fost comunisti, ar fi colaborat cu Securitatea. Pe de o parte strigau dupa mine detinutii, imi spuneau “comunistule” si “securistule” si foloseau cuvinte obscene. Pe de alta parte erau gardienii si ofiterii. Nu erau obisnuiti sa vada preot in reverenda intre ei. Nu mai puteau injura, nu mai puteau gesticula, nu mai puteau bate, nu mai puteau face nimic ca e preotul intre ei. Cand am vazut ca sunt al nimanui, m-am dus si m-am plans”, a dezvaluit parintele Dragan.
Regretatul mitropolit Bartolomeu a fost cel care l-a convins sa nu mai dea inapoi, dupa ce i-a spus ca asa ispiteste Diavolul si ca va trimite un alt preot daca nu mai poate. S-a intors si nu a mai plecat.
“Cand sunt sarbatorile de Craciun si de Paste dorinta lor de a se spovedi creste. Au obiceiurile de acasa. Sunt si unii care se spovedesc si in timpul anului. Altii vin doar la consiliere, care nu se considera spovedanie. Am avut momente in care intr-o zi un om era la marginea prapastiei si a doua zi m-am intalnit cu el in biserica. Avem niste experiente fantastice”, a marturisit preotul.
A intalnit si cazuri in care cei aflati in detentie considerau ca Dumnezeu e de vina pentru necazul lor.
“Daca nu accepta ce li s-a intamplat, pun totul pe seama hazardului. Eu stiu ca nu este hazard, ci totul este planuit si merge intr-un ritm, dupa un plan bine stabilit. Putem amana momentul respectiv, prin intoarcere catre Dumnezeu si adevarata pocainta. Dumnezeu nu vrea moartea pacatosului, ci schimbarea lui, asa ca ne lasa. Le da ragaz celor care vor sa se schimbe. Va spun din proprie experienta ca daca tii Postul Mare, ai in tine o multumire si o satisfactie care nu se poate defini. Nu egaleaza nimic, dar nu poti povesti nimanui, e o experienta personala”, spune el.
Acum, dupa atatia ani petrecuti in mijlocul celor incarcerati, preotul marturiseste cu mana pe inima ca cea mai frumoasa experienta profesionala a sa este cea cunoscuta in penitenciar.
“Au fost oameni care s-au schimbat. Nu toti, multi au ramas la fel, dar foarte multi s-au schimbat. Vreau sa va spun ca tin legatura cu majoritatea dintre ei. Am in biroul de la penitenciar o mapa in care adun scrisori. Fie de la detinuti care au fost mutati in alte centre, fie de la cei care s-au eliberat. Imi scrie pe adresa penitenciarului. Am cateva scrisori deosebite. Una a venit in postul unui Craciun. Mi-a scos in evidenta o anumita stare de lucruri. Eu sunt de regula un om vesel si imi plac oamenii care sunt tot asa. Destinatarul acela in loc de titlu a pus o virgula si a zis ca vrea sa imi povesteasca despre un om care a gresit in viata putin mai mult decat trebuia si care, in penitenciar, ajungand fara de sine, a vrut sa-si puna capat zilelor. Inainte de asta insa, a mai cerut de la Dumnezeu o clementa: daca primul om pe care il vedea in acea zi ii va zambi va amana asta. Iata cum un om, fara sa stie, a salvat viata altuia. Pentru mine, acel moment a fost un buton. Lucrurile si greutatile mele raman la poarta puscariei si intru luminat, zambitor, constient ca un zambet schimba vieti”, se destainuie parintele.
Doamna Ana este “o carte de dupa gratii”, dupa cum le numeste cel care acorda imprumuturile la Biblioteca Vie. Are o intonatie de actrita de teatru, ochi albastri si o frumusete distinsa. E foarte incantata de proiectul care le-a dus pe toate in sala de la BJC, dar nu vrea sa ii apara chipul sau numele in ziar pentru ca sa le protejeze pe fiicele sale.
“Primul soc pentru mine a fost personalul. Niste oameni care de la mic la mare incearca sa te ajute. Probabil ca cei din afara nu ar crede ca acesti oameni nu te judeca si incearca sa iti fie alaturi. Sufera cu tine si se bucura cu tine”, subliniaza ea de la bun inceput.
Inainte sa ajunga la detentie, doamna Ana a avut o pozitie inalta, era directoarea unei multinationale.
“In prima zi am ajuns la puscarie cu un fel de amorteala. Era 19 noiembrie 2012. Nu o sa uit niciodata ziua asta. Pentru mine a fost o trauma enorma. Eram buimacita, ametita, speriata, plansa. Cel mai mult speriata. A fost groaznic, sentimental vorbind. Am avut de trecut niste etape administrative, am alternat tristetea, cu supararea si socul si personalul a avut grija de mine. Au avut grija sa fiu repartizata intr-o camera in care colegele de celula au fost cam la acelasi nivel. Mai erau doua persoane cand am intrat eu in celula. Aveam cam aceeasi varsta, veneam din acelasi mediu. Era ok, dar apoi a ineput calvarul”, povesteste ea.
Clujeanca este convinsa ca lumea are prejudecati legate de penitenciar, influentate de relatarile din detentia anilor de comunism.
“Trebuie schimbata perceptia, nu e un iad. Daca este o problema, aceasta tine de fondurile de care dispun penitenciarele, nu pot asigura tot ce au nevoie”, tine ea sa subinieze.
Doamna Ana a fost condamnata la 3 ani si 7 luni pedeapsa pentru fals in declaratii.
“Imi asum. E o greseala de-a mea. Nu sunt impacata insa cu felul in care s-a interpretat acea greseala, nici cu cuantumul pedepsei, care mi se pare enorm. Problema, din punctul meu de vedere, nu e la penitenciare, ci la justitie. Legile lasa loc prea mult la interpretari. Nu ai aceeasi unitate de masura pentru fiecare. Prea usor te arunca in spatele gratiilor ”, spune ea.
In acesti ani, clujanca a stat in camere cu 18-20 de persoane cu varste intre 18 si 60 de ani, de la analfabete la femei cu studii superioare. Viata ei s-a schimbat radical.
“Inainte lucram in strainatate, asa ca preferam ca in vacante sa stau in Romania. Mergeam insa mult in Grecia, Spania sau Italia. Acum imi lipseste foarte mult familia, nu voi recupera niciodata timpul petrecut fara mine. Imi lipsesc micile mele obiecte: parfumul, aspiratorul de masa, fierul de calcat, niste chestii la care tii ca femeie”, dezvaluie ea.
Femeia are doua fiice, una care de curand a implinit 18 ani si cealalta de 29 care i-a daruit si o nepotica, o micuta care acum are cinci ani. Cu totii o viziteaza saptamanal. Ar mai avea de stat in detentie cam pana la sfarsitul anului. Ca sa ii mai scada pedeapsa, doamna Ana munceste.
“Sunt la un punct de lucru unde facem curatenie stradala. Iesim noaptea si maturam strazile. E o munca foarte buna: iesi afara din penitenciar, faci miscare si iti castigi zile de libertate. E ca si cum ai merge la munca in strainatate si ai locui la blocul de nefamilisti. E foarte buna munca asta. Cand te gandesti ca afara nu sunt locuri de munca si oamenii astia de aici se straduiesc sa ne gaseasca loc de munca, sa castigam un banut si sa iesim mai repede afara… Si in regim inchis se gaseste de munca permanent”, este ea de parere.
Femeia nu si-a facut planuri pentru iesirea din inchisoare.
“Nu ma gandesc la asta. La inceput o sa stau o vreme cu familia. Nu pot recupera timpul petrecut fara ei, dar simt nevoia sa ii am alaturi pentru o vreme. Pe plan profesional, ma simt ca si cum as arunca multe lucruri intr-o plasa si apoi vad eu ce pescuiesc de acolo”, dezvaluie femeia.
Si-a facut si prietene in inchisoare. Poate nu de o viata, dar au fost multe momente in care colegele de detentie i-au intins cate o mana de ajutor. In timpul “liber” citeste, scrie sau mai croseteaza. Nu au acces la Internet pentru ca legea inca nu permite asta.
“Legea permite, dar lipsesc normele de aplicare. Inca nu se stie cum sa se aplice. Este inca un haos, avem o lege noua cu norme vechi”, spune ea.
Cum a schimbat-o experienta in penitenciar?
“Spiritual, pot spune ca am devenit mult mai profunda. Pot spune din suflet ca am reusit sa invat fraza din tatal nostru “Faca-se voia Ta”. Intr-un fel, am vazut de aici ce viata frumoasa am avut eu si cum nu am stiut sa o apreciez. Sunt lucruri in care m-am pierdut, sunt lucruri in care m-am intarit. Cred ca dupa asta va fi bine. Spiritual, majoritatea celor care trec prin penitenciar, devin oameni mai profunzi. Simti altfel cainta, pocainta. Din cauza serviciului, a familiei, a vitezei cu care traim nu stim sa apreciem sufletul oamenilor. Aici lumea e mult mai trista si mai indurerata si vezi altfel totul. Este o experienta care nu trece fara urme. Pe de alta parte, vezi atatia oameni in jur care te iubesc si care fac in mod dezinteresat totul pentru tine: vezi ca familia nu te abandoneaza, ci te sustine, vezi angajatii din penitenciar. Credeti-ma, sunt gardieni cat niste ursi si au niste suflete incredibile. Am fost trista si gardienii au stat sa ma mangaie si sa ma asculte. Poate afara nu se oprea nimeni. Sunt in puscarie si totusi sunt oameni care ma iubesc si vor sa ma ajute”, a incheiat doamna Ana.
A fost, intr-un fel, si concluzia exprimata de unul dintre preotii prezenti la evenimentul “Biblioteca vie”, desfasurat azi dimineata la etajul IV al Bibliotecii Judetene “Octavian Goga” din Cluj-Napoca. Au jucat rolul de “carte” atat cateva dintre detinutele de la Sectia Externa a Penitenciarului Gherla, cat si fosti detinuti sau angajati ai institutiei, fie educatori, fie gardieni sau preoti. S-au intocmit fise de lectura, cu date si semnaturi, s-au citit regulamente si prezentari ale “cartilor”.
“Toti cei care suntem aici facem parte din imparatia universala si, cu sigurata, ca si Pavel, care si-a povestit experienta de viata pe drumul Damascului – a fost unul dintre cei mai mari criminali si prigonitori ai crestinilor si pe drumul Damascului s-a intors catre Dumnezeu – tot asa, si noi cei de aici avem datoria ca prin citirea noastra de catre terti sa ducem in societate povestele lui Dumnezeu, sa le spunem ca puscaria si spitalul sunt scurtaturi spre mantuire si noi, poate unii cred ca e o utopie, dar noi, cei fosti sau actuali privati de libertate suntem privilegiati in drumul spre mantuire daca percepem cu adevarat din punct de vedere dumnezeiesc momenul respectiv”, a spus unul dintre parinti la final.
Manifestarea a fost organizata la initiativa Administratiei Nationale a Penitenciarelor si are loc in toate unitatile penitenciare din tara in aceeasi zi “cu scopul de a combate stereotipurile si prejudecatile despre mediul de detentie, personalul de penitenciar si persoanele custodiate, stimularea comunicarii si diminuarea distantei sociale dintre sistemul penitenciar si comunitate”, potrivit oficialilor institutiei de la Gherla.