În Cluj, nu există taximetriști, portari sau muncitori. Ar fi o impietate să reduci un om, un clujean, la o meserie, la o ocupație, fie ea de jos sau înaltă, fiindcă oamenii Clujului sunt întotdeauna mai mult decât ceea ce par a fi. În spatele unui taximetrist, poți descoperi uneori o minte strălucită, a unui om ce te-nvață tainele medicinii legale în cele 15 minute de călătorie, fiindcă a lucrat în trecut în domeniu. În spatele unui muncitor, se poate ascunde un talent sau un geniu ce nu a putut răzbate o viață întreagă prin desișul de relații și nepotisme ale acestui oraș, rămânând astfel izolat, în umbră. În persoana unui portar pensionat de la Litere, am descoperit un ,,judecător” popular, membru în completul de judecată ce i-a dat sentința finală de închisoare pe viață celui mai teribil criminal al Clujului, Vereș, mecanicul de locomotivă ce ucidea femeile cu un ciocan de pantofar.
Asesorul de la Litere
Adrian Brici, fostul asesor popular (asesor popular – în perioada socialistă, persoană aleasă pentru a participa la judecarea unor categorii de cauze penale şi civile, având în desfăşurarea procesului aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca şi judecătorii), locuiește în Mănăștur și a venit cu tramvaiul pe Horea, pentru a își rememora viața și a-și revedea locul de muncă postrevoluționar, de portar la Litere. Pare un om simplu și modest, râde potolit și zâmbește reținut. Vorbește cu plăcere despre viața sa, cu respect față de toate întâmplările prin care a trecut, cu considerație față de toate vremurile. Dar, totuși, cu ceva mai mult respect față de cele de dinainte de Revoluție. Nu judecă și nu blamează, nu se plânge de nimic, din contra. Deși a trecut și prin vremuri grele, Adrian Brici vorbește cu încredere și optimism despre o lume bună de cele mai multe ori și doar uneori, mai puțin bună…
Dacă comuniștii au folosit și pus în valoare inteligența și înțelepciunea acestui om, ce, în calitate de asesor popular, a dat în jur de 60 de pronunțări în cauze penale, postcomunismul l-a obligat la o existență comună, de vânzător în piață, taximetrist sau portar. Povestește despre perioada tinereții cu ochii strălucind de bucurie, cu entuziasm și însuflețire, a fost vremea în care vremurile aveau grijă de oameni: ,,la școala profesională, cartea era carte, disciplina disciplină, ceaiul dansant, ceai dansant. După absolvirea studiilor, primeai loc de muncă, locuință și, dacă erai printre cei mai buni, onoruri și recompense sociale”. Lumea era așezată, la locul ei, iar la întrebarea dacă nu erau totuși lipsuri în comunism, mâncare puțină, greu de găsit, frig, Adrian Brici scutură din cap: ,,Erau pe dracu!”
Povești amuzante, legate de studenții Facultății de Teatru, facultate ce funcționa în incinta Literelor, sau povestiri despre furturile de brazi din incinta Grădinii Botanice, relatări sumbre legate de criminalii Clujului sau perioada mai lipsită de lucruri inedite de când a fost portar, toate fac parte din portretul acestui om – parte din rețeaua invizibilă, sufletească, a Clujului, suflet fără de care orașul s-ar destrăma și nu ar mai fi un oraș, o comunitate, ci doar o adunătură de neoameni și de interese.
Garsoniera lui Brici
Născut în 28 decembrie 1950, într-un sat din județul Timiș, lângă Recaș, se mută cu familia, mama fiind moașă ,,cu școală”, la Galații Bistriței, unde face școala primară, pentru a veni în ’65, la 15 ani, în Câmpia Turzii, la școala profesională unde termină obținând calificarea de operator chimist în fabricarea de electrozi de sudură. Urmează seralul la Liceul 10 din Turda, ,,prima promoție de liceu industrial la seral”. Face armata în 69-70 la Buzău, unde, remarcă Brici, ,,se făcea instrucție, nu glumă!”. De altfel, Adrian Brici vorbește cu seriozitate și respect despre tot ce ține de perioada comunistă, neputând să nu remarc o oarecare plictiseală legată de timpurile moderne, în contrast cu entuziasmul vorbelor despre vremurile de dinainte, pe principiul: ,,Mergem înainte, că înainte era mai bine!”. Absolventul școlii profesionale lucrează la ISCT Câmpia Turzii până în ’73, apoi se mută la Cluj la Întreprinderea de Cazane Mici și Arzătoare. ,,Se făcea treabă pe atunci, nu mai e nimic, toate s-au distrus”, constată Adrian Brici, cu o amărăciune resemnată. Lucrează la recepție-marfă până în ’98, iar din ’99 vinde legume-fructe, bibelouri și sucuri în Piața Ion Meșter, activitate din care scotea ,,un salar” muncind de la 3-4 dimineața până la 8-9 seara. Răpus de frigul din piață și de munca grea, în 2002 participă la un concurs pentru postul de portar la UBB (17 posturi și 40 de candidați), concurs cu ,,probe serioase, bibliografie, examen scris și oral”, pe care-l ia cu 9.50 și după câteva luni începe să lucreze, mai întâi ca portar la cămine, în A-uri, apoi în 14 și la căminul 1, de unde e transferat ,,disciplinar” la Facultatea de Litere, în urma unui incident de care nu se consideră vinovat: trei băieți beți ce insistau să urce la o ,,domnișoară” sparg ușa de la intrare din cămin cu o sticlă de bere. Administratoarea aruncă vina pe el, îl mută la un cămin de fete, ,,eram deschis, popular, fetele s-au bucurat că am mers”, pentru a ajunge într-un final la o facultate de fete, la Litere, la postul 2, așa-numita ,,garsonieră a lui Brici”, ,,post de portar modernizat, cu termopane și încălzire centrală, din ceea ce era înainte o gheretă cu ușa de tablă”.
Cea mai interesantă pățanie de la Litere, ne povestește Adrian Brici, a fost legată ,,de cei cu teatrul. Ei au avut o piesă de teatru bazată pe fum, foc, fumigene… la un moment dat, aveau un spectacol-examen, la 10 seara, vecinii au văzut foc, fum, gălăgie, săreau actorii din sală pe geam, strigau, urlau, se agitau, fumul mare, foc… vecinii au dat telefon la poliție, la pompieri. Eu am închis poarta de mai devreme, a venit poliția, poliția gata să spargă ușa, pompierii erau pe drum… am sunat la pompieri și i-am anunțat că e spectacol…”
O poveste. Ca oricare?
În lunile de decembrie, Brici era detașat ,,la brazi” în Grădina Botanică. ,,Oamenii furau brazii, era atunci, de sărbători, noi eram la pază, cei din blocurile de peste drum erau nervoși că nu puteau veni la furat, paznicii făceau foc să se încălzească, mâncam, la 11-12 noaptea aud sirenele că vin în sus, nu ne-am dat seama că la noi, aud că trage prima mașină de pompieri langă gard, sus, doi pompieri săriseră pe gard, să tragă furtunele la foc, am fugit repede să-i opresc…” Portarul era chemat de la Litere la Grădina Botanică de fiecare dată când era nevoie: ,,în decembrie eram câte 2-3 de pază, tăiau vecinii brazii, le tăiau vârfurile, brazi frumoși, nu mai creșteau…”
Deși e reticent în a povesti despre soție, la insistențele noastre de a-i cunoaște și viața de familie, aflăm că domnul Brici a cunoscut-o pe doamna Brici în tinerețe, prin intermediul surorii sale: ,,Soția a stat în chirie cu sora mea, sora lucra la Flacăra, soția ospătăriță la Cantina Sfatului pe Emile Zola.” A întâlnit-o la logodna surorii, de 1 Mai, cumnatul le-a făcut cunoștință, dar viitoarea soție ajunsese la logodnă tâziu, fiindcă ,,era de 1 Mai la Hoia cu cantina, la mici, așa era pe-atuncia…”. A doua întâlnire a fost la nuntă, la Bistrița, de altfel întâlnirile amoroase se petreceau în acea perioadă preponderent casnic, în cercuri restrânse de prieteni, departe de tumultul orașului: ,,nu era timp de ieșit, nu aveam timp liber, ne întâlneam la cumnatul, la sora, la chefuri în casă, soția lucra și sâmbăta și duminica la nunți”. Concediile și le făceau de obicei cu cei doi copii, ,,în stațiune”, pe Litoral. Nu par a-l entuziasma discuțiile despre timpul liber, el făcând parte dintr-o generație ce aprecia mai mult munca. ,,Chiar și munca patriotică”, ne spune domnul Brici, ,,era făcută din plăcere și cu conștiință, nu forțat”.
După două ore de povești despre studii, peripețiile muncii de portar și soție, Adrian Brici simte nevoia sa revina la copilărie: ,,în copilărie era fain, abia așteptai să te scoli la 8, mergeai cu toți copiii cu vacile, ne jucam toată ziua, doi îngrijeau de vaci, ceilalți se jucau de-a ascunselea, erau vaci rele de muscă, nu le plăcea căldura, le înțepau muștele, se enervau și o luau la fugă… noi bâzâiam după vaci, le prosteam s-o ia la fugă spre casă… În Galații Bistriței era o pădure… erau serbările faine la școală, de sărbători, când am terminat clasa a opta, am făcut o piesă de teatru puternică pe Luceafărul, a ieșit un adevărat spectacol, cu scenografie din brazi din pădure, cu felinare, cu lămpi, aveam două colege înalte, eu eram mic în școală, una brunetă, una blondă, exact ce-ți trebuia!, aveam baterii din-alea pătrate, nu rotunde ca acuma, le legam cu bandă izolatoare, le-am tras sârme prin păr, prin cap, să le punem beculețe, să apară Luceafărul, Cătălin, Cătălina, Demiurgul… eu am fost povestitorul, știam poezia toată, și acum o știu, 97-98 de strofe…”
Calitățile artistice ale viitorului portar au ieșit în evidență, de altfel, pe tot parcursul școlii: ,,La Industria Sârmei, la școala profesională, a fost o școală foarte bună. 1700 de elevi, se făcea serios, în anul I erau 13 clase. Școala avea o formație puternică de mandoline, corul era renumit în toată țara, profesorul Denvreac selecta din anul I elevii talentați, eu cântam frumos, am cântat în cor, am fost selectat și pentru orchestra de mandoline, mi-au dat o mandolină, tot o zdrăngăneam prin curtea școlii, să-mi fac dexteritate… colegii îmi ziceau zdranga-zdranga. Voiam să învăț să cânt și la acordeon, să știu și eu, ca la țară…”
În școala profesională băieții de anul trei îl obligau să le cânte, și fiindcă nu a vrut, l-au ars cu țigara în frunte. ,,Eram și un bun dansator, mi-a plăcut să cânt, să dansez, să joc”, ne povestește domnul Brici, cu ochii mijind de bucuriile tinereții. ,,La Câmpia Turzii, la două săptămâni, se făcea bal la școală, duminica după-masa, 1500 de băieți; în Turda erau fetele: Liceul Economic, Veterinar, Mihai Viteazu, Agricol, mergeau cei din anul trei și invitau fetele din Turda la ceai dansant. Fetele veneau cu pedagogii la dans, de la 3-4 până la 7-8 se dansa. Băieții din anul I nu aveau acces. Eu eram chemat pentru că știam să dansez. Dar fetele nu erau ca în ziua de azi… la final le lua frumos, încolonate, la mașină și înapoi, nu scăpau prin dormitoare; când se întâmpla, ieșea scandal mare. Pe atunci te învățau deprinderi sociale, să dansezi, să servești, una-alta… Apoi cealaltă săptămână invitau fetele băieții; primeai voie să mergi numai dacă aveai note bune…”
Vieții sociale și artistice se pare că ,,înaintașii” noștri comuniști îi acordau o importanță deosebită, nu numai în școală, ci și în cazul celor intrați (obligatoriu) în câmpul muncii: ,,Eram duși la Teatrul Național Turda, la film… erau piese de teatru faine, clasice. Primeam abonament obligatoriu de la fabrică, la Operă, la Teatru, mergeam cu plăcere, era ceva frumos. Se mergea programat, direct îți dădeau biletul!”
Atunci l-a condamnat la moarte
Plăcerea cu care vorbește despre îndeletnicirile artistice e egalată, sau depășită, doar de mândria și încântarea, încă prezente în sufletul său, de a fi fost asesor popular: ,,era funcție încadrată cu drept de judecată, eram îmbrăcat în robă, doar cravata lipsea, nu era albă, ci mov. Am fost asesor popular de la 24 de ani, la Tribunalul Județean Cluj, la secția penală. Mă ocupam de crime, tentative de omor, erau destule… În Cluj întreprinderile trimiteau un om mai deosebit, membru de partid, care-și vedea de treabă; fiecare întreprindere trimitea o propunere. Eram chemați să depunem jurământul cu mâna pe Biblie, apoi eram selectați și repartizați la Tribunalul Județean, câte 6 luni, 4 zile pe săptămână. Am fost în 74-75-76, iar din 77 nu am mai mers, am renunțat. Sentințele se dădeau la fața locului, condamnații erau duși la locul de muncă sau la locul faptei, unde se spuneau pledoariile finale și se pronunța sentința. Completul de judecată era compus din 2 judecători și 3 asesori, fiecare zicea câți ani și se făcea de regulă media aritmetică”. Și dacă unul îl considera pe inculpat nevinovat? am întrebat eu, trebuia să fie consens? ,,Nu, cum să fie considerat nevinovat…” râde domnul Brici, ,,dosarele aveau probe, de la Parchet, de la procuratură. Condamnații erau dați ca exemplu, duși la Căminul Cultural sau la întreprindere într-o sală mare, iar completul făcea minuta în 7-10 minute, cât să fumezi o țigară…”
Viitorul portar de la Litere judeca, după cum însuși afirmă, ,,cu inima și cu Codul Penal. Asesorii aveau sala separată, unde citeau dosarele, studiau cu Codul Penal în față. În sala de judecată puneam întrebări prin președintele de complet”. I-a plăcut această ocupație, iar din cele peste 60 de pronunțări a dat și pedepse de 20 de ani, pentru omor, dar și sentințe mai ușoare, de 3-4 ani, pentru crime ,,domestice”, soț-soție, în legitimă apărare. A judecat dosarul Vereș, ce avea 12-16 volume, și căruia i-a dat sentința finală de închisoare pe viață: ,,El a fost mecanic de locomotivă, l-a prins nebunia, a avut decepții în dragoste, deși avea familie și un băiat. Prima deviație a avut-o la 45-50 de ani, a trecut cu acceleratul, nu a oprit în Gara Deva, i-a spus dracu’ să tot meargă! Apoi urmărea femeile, de mai multe ori, până acasă, avea un ciocan de pantofar cu care le lovea, a avut mai multe tentative decât crime, vreo 12 tentative și una sau două crime, nu cred că le și viola, nu rețin… El zicea că cineva, dracu’, Aghiuță, Satana l-a pus. Nu vorbea nimic la proces, numai stătea și mișca din genunchi, și când începea să miște din genunchi se îngrozeau femeile, tremurau de frică, era sala plină…”
Azi, Adrian Brici e mulțumit. Vorbește despre toate cu bucurie, cu o mândrie modestă și cu satisfacția și resemnarea omului ce-a trecut prin atâtea și a scăpat cu bine, pentru a putea răspunde acum, la pensie, la întrebarea mea, fără a sta pe gânduri, clar și răspicat:
„Munca cu oamenii, asta mi-a plăcut intotdeauna!”