Mai sunt multe carente la Cluj pe partea de restaurante: un romanesc adevarat, precum Zexe din Bucuresti, nu dacii si vikingii vietii din Cluj care nu au nici in clin, nici in maneca cu ciorba de burta si micii si scofala boiereasca.
Ca tot am pomenit faza asta, de multa vreme astept prilejul sa le ard una astora de la Casa Dacilor, personificarea nesimtirii in materie de preturi.
Stiti cu cat vinde Casa Dacilor un rahat de ou-ochi? Cu 10 lei, frateee! Dovada:
Cata nesimtire sa ai sa iti pui adaos de 800 la suta peste pretul de achizitie?
Stati, ca lucrurile devin si mai interesante: 9 lei un mic, ahahaha, pai, ma, nesimtitilor, voi va credeti peste La Cocosatu’ unde micul e 6,50 si care e Bentley-ul micilor?
Eu mananc pui de la Oncos, fiindca e gustos si la pret foarte bun. Stiind cat e pieptul de pui sau pulpa dezosata in magazinele Oncos, ma intreb si eu, cat de tupeist trebuie sa fii sa vinzi doua mizerii de tepuse cu nici 120 de grame de carne pe ele, ca restul is legume, la pretul a doua kilograme de piept gustos de la Oncos?
Pai, cumetre Virgil Sebanoff, carele esti dumneata patron, pai, la Casa Boema, unde e fita, vere, Chef’s Lunch Menu e 45 de lei si mananci foarte bine de banii aia, ca sa nu mai spun de designul locatiei:
Lipsesc multe la Cluj, de exemplu, lipseste un concurent serios pentru Restaurantul Shanghai pe partea de chinese food. Nu ma intelegeti gresit, Shanghai e placerea mea vinovata, fac businessul de peste 20 de ani si au clientela lor, stiu sa isi fidelizeze fanii, dar mi-ar tihni sa ii vad concurati.
Pe piata de bucatarie japoneza, multa vreme suprematia a fost detinuta de Tokio, unde „doamna” insa a facut wasabi-ul praf atunci cand i-a intrat ei in cap ca „locatia” trebuie sa se transforme in ceva de 5 stele. Ea credea ca 5 stele insemna sa dai cu parfum inecacios de buda peste tot in restaurant sau ca la 5 stele nu se serveste Coca-Cola. Cand i-am zis odata ca am baut Cola la doua stele Michelin in Paris, dar ca acolo nu am vazut la „ven ruj” mizeria de Beciul Domnesc in meniu, s-a supi pe mine.
Nobori incepuse foarte bine acum 12 ani, dar i-am pierdut pe drum si pentru ca nu isi fac reclama si uit de ei, dar si pentru ca, atunci cand imi aduc aminte, mereu spun cand ajung acolo ca meniul mi se pare plictisitor.
In ultimii sase ani si, mai ales pe pandemie, au explodat insa „cantinele” de sushi de pe Tazz si ce-o mai fi azi. Cand zic „cantine”, asta si au fost si sunt multe dintre ele, fabrici de platouase cu nigiri, maki si sushi. Bune si astea, fiindca, dupa parerea mea, au avut si au un rol esential la educarea publicului pentru aceasta bucatarie speciala si eleganta.
Si de aia m-am bucurat cand am aflat ca al doilea restaurant al hotelului Blu Radisson, fostul hotel Sport, renovat impecabil, va fi unul dedicat bucatariei japoneze high-end.
Hikari se numeste restaurantul, inseamna „lumina” in japoneza, si va spun ca este o lumina pe piata restaurantelor premium din Cluj, fara sa vrea sa epateze (nici nu ar avea cum, caci esenta filosofiei japoneze e modestia, nu cocalareala).
Si am mancat pana acum de trei ori la Hikari, ca sa nu bag dume in necunostinta de cauza, si pot sa va zic ca mereu am iesit cu lumina in ochi, oricat de penibil de cliseist ar suna asta. Laudativ vreau sa sune, fiindca merita toti cei de acolo, de la personal pana la chef Alex Racatau si echipa sa.
Alex e „profesor”, unul cu locul 3 mondial la World Sushi Cup.
Tot ce e in Hikari pe partea de design impresioneaza prin bun gust si materiale de top. De la scaune pana la lumini si ambianta, nimic nu a fost lasat la voia unui designer tractorist, totul e menit sa te pregateasca pentru tihneala, sa te „decomplicheze” de alte trairi ale zilei si sa te faca sa te concentrezi pe bucuria de a gusta niste bijuterii gastronomice.
Se gateste „on the spot”, noi eram patru prieteni si, desi in restaurant mai erau trei mese mari cu oaspeti, nu am simtit niciodata ca bucataria e intarziere. Asta e o alta calitate a unui bun chef ce prepara in restaurante-concept: managementul timpului. Sa stie la secunda cand si cum si ce trebuie sa prepare astfel incat toti clientii sa fie complimentati.
Meniul Hikari se bazeaza pe o singura linie directoare: preparate moderne bazate pe tehnica tradițională japoneză. Asa spus, pare simplu.
In fapt, it’s complicated.
Fiecare preparat este o furtuna placuta de arome care ataca sau mangaie nu numai papilele gustative, ci si sufletul. Esti trecut prin toate cele 5 gusturile: dulce, acru, sărat, amar și umami, cateodata tranzitia e normala, de la un gust la altul, cateodata, asa cum un pianist apasa doua clape deodata, in gura se joaca simulta dulcele cu amarul, umami cu saratul.
La roll-urile Surf&Turf, chef Alex Racatau se joaca ping pong cu gusturile folosindu-se de creveți, sparanghel, avocado, vită în stil teriyaki, ficat de rață si trufe teriyaki, iar in gura ti se dezvolta aroma unui parfum. Mie imi da aceeasi senzatie de magie ca parfumul Hermes din seria Hermessence si care se numeste Santal Massoïa, si nu e prima oara cand asociez preparatele facute de artizani cu parfumurile pe care le ador: pentru mine e semnul clar, atunci cand se intampla, ca asist la ceva iesit din comun.
Sa va povestesc despre calitatea pestelui si fructelor de mare? Hahaha, in restaurantele mari, nici nu se mai pune problema sa lauzi calitatea ingredientelor, e de la sine inteleasa. Tot ce conteaza pentru a face DIFERENTA e cum gandesti tu ca chef preparatul, cum vrei sa mi-l „povestesti” mie ca „ascultator”.
Iar aici, la Hikari, fiecare preparat e o poveste:
Mai e insa ceva ce ador sa fac la Hikari: sa iau la rand, o data per vizita, cate un preparat din lista de coctailuri. Sambata trecuta, am ales un Bloody Mary. Cel mai bun Bloody Mary din viata mea, in conditiile in care locul 1 era detinut de Eros Pista Bloody Mary de la Charlie’s si de un Bloody Mary de la Four Seasons din Budapesta.
Prezentarea celui de la Hikari este dementiala, cu o linie cu sare si telina „manjita” pe lungimea paharului… iar gustul este fenomenal.
O mare capcana in care puteti pica la inceputul experientelor voastre cu Hikari este sa comandati multe preparate pe considerentul ca „or fi mici si nu ne saturam”. Sunt multe elemente din meniu ce par delicate, dar va spun ca merita sa fiti cumpatati si sa comandati „pe masura ce” decat sa va „haladiti” la comenzi prealabile.
Sunt incredibil de satioase aceste dish-uri si riscati sa regretati ca lasati in farfurie mancare atat de buna pentru ca va veti simti super satui.
Amagusto, Baracca, Boema, Da Pino, Samsara, Via, Manger sunt restaurante care nu va vor dezamagi niciodata la Cluj. Nu conteaza care e „top”, care se crede „mishlen”, conteaza ca sunt restaurante unde proprietarii sunt pasionati si obsedati de calitate. De azi, puteti adauga si Hikari, care e sigur locul 1 pe piata de „japoneze” si care s-a asezat cu tupeu intre greii mai consacrati ai Clujului.
Ca de fiecare data, va reamintesc ca scriu reportaje de acest gen din placere, ca imi platesc mereu notele, ca nu ma caciulesc la bartere, ca ma bucur pentru fiecare om care baga bani si nu isi bate joc de clienti si il zdrobesc pe fiecare taranete care considera ca mancarea e o „marfa”.
PS: Am fost la Transylvania Steak House. E atat de slab, ca nici nu merita semnatura mea pe un articol. Am mancat un tenderloin care a venit TAIAT, ahahaha, si care era echivalentul unei bucati de gumilastic dintr-un slap Crocs. De aia zic, ascultati-ma: tot Adi Steak House e preferatul meu. De tot si pentru totdeauna.
PS2: Articolele mele despre mancare si restaurante starnesc aceeasi valva precum anchetele mele. Inseamna ca, daca ma las de investigatii, oi avea o pita de mancat si pe acest segment.