Un om elegant, de o modestie coplesitoare, care s-a dedicat sistemului medical clujean mai bine de patru decenii. Emil Doru Steopan are in CV o lista lunga de titluri, premii si medalii, face parte din prestigioase organizatii internationale de medicina si se afla printre putinii asistenti medicali care, pe langa scoala postliceala de profil, a urmat si facultatea, ba si masterul in domeniu. Dincolo de toate acestea, este un om care ar putea povesti ore in sir despre Clujul lui drag, nu asa cum este acum, ci asa cum era in anii tineretii, un oras civilizat si plin de eleganta, in care se mergea la fotbal, la meciurile Universitatii, in costum si la cravata.
Emil Doru Steopan e clujean. Pana la trei ani, familia sa a locuit in zona Parcului Central, dupa care s-au mutat in zona spitalului “Stanca”.
“Probabil sunt nostalgii de om batran, dar Clujul de atunci era o frumusete. Era un oras linsitit, asezat, se vedea cu adevarat ca e un oras universitar. Eu inca am mai prins celebrele berete rosii. Erau de fapt chipiele studentilor, niste berete cu calota visinie din catifea, cu siglele facultatii pe ele si cu cozoroc lacuit. Erau foarte frumoase, iar lumea de atunci era foarte respectuoasa. Daca un baiat trecea pe langa o fata, neaparat isi scotea bereta si o saluta cu “Sarut mana, colega”. Acum mi se pare ca nu mai e asa. Era foarte linistit si foarte interesant ca lumea era mult mai civilizara. Existau niste cutume, niste obiceiuri care erau respectate. Spre exemplu, pe Eroilor se iesea la plimbare. Multe dintre personalitatile orasului se cunosteau intre ei. Stiai ca acela e profesorul Iuliu Hatieganu si iti scoteai palaria in fata lui. Parintii mei, de exemplu, cand treceau pe langa el, il salutau cu “Buna ziua, domnule profesor, tot respectul!”. Erau mult mai protocolari si mult mai ceremoniosi. Erau alte maniere, incepand de la aceste obiceiuri, pana la faptul ca, de pilda, era dupa razboi si totul se dadea pe puncte. Tatal meu si-a luat pe puncte material sa isi faca un loden, un fel de pardesiu. Inclusiv painea se dadea pe un fel de cartela. Pentru familia noastra ne revenea o paine intreaga. Ma trimitea mama sa cumpar si doamna de acolo imi dadea intotdeauna restul corect, nu se intampla niciodata sa imi dea mai putin. Mama avea intotdeauna incredere ca ma intorc in siguranta. Chiar mi-au taiat tortile de la plasa, era prea mare pentru cat erau eu de mic. Puteam sa merg prin oras fara nici un risc. Nu era circulatia nebuna de acum, nici nu existau semafoare, dar se gasea intotdeauna cineva care ma trecea strada. Eu multumeam cu “csokolom” sau “sarut mana”, dupa cum intelegeam ca ar avea nationalitatea. Era alta lume. Nu inteleg ce s-a intamplat acuma, de ce s-a transformat orasul in asemenea hal. Imi pare rau ca acel Cluj al meu s-a schimabt acum atat de mult. Se punea atunci mare pret pe cultura. Spre exemplu, impreuna cu tinerii din zona unde ne-am mutat stiam foarte bine cand sunt premierele la teatru sau opera. Stateam prin tufele acelea de la teatru si vedeam cum coboara spectatorii din trasuri sau din masini vechi. Vedeam cum doamne elegante cu rochii lungi erau ajutate sa coboare din trasura de catre domni care insa mai purtau baston. Era ceva de bonton, nu pentru ca aveau nevoie neaparat. Doamnele erau conduse apoi la intrarea principala de la teatru. In mintea noastra de copii erau ca niste zane. Dupa ce am crescut putin mai mari, ne luam cele mai ieftine bilete si ne cocotam la cucurigu, la ultimul nivel de la teatru, unde eram numai elevi si studenti. Sala era intotdeauna plina, nu exista ca la un spectacol sa nu fie plina. Era alta emulatie, iar studentii umpleau filarmonica. Intotdeauna se mergea la cravata si costum. Bine, erau mai ponosite costumele, asa cum isi permitea lumea pe vremea aia. Stateau la cravata chiar daca se asezau pe scari, fiindca nu mai era loc pe scaune”, isi aminteste clujeanul.
Despre felul in care si-a ales meseria, Emil Doru Steopan admite ca a fost influentat de atmosfera din casa parintilor sai.
“Era o traditie medicala a Clujului, in care am trait si eu. Tatal meu era medic veterinar, iar la noi stateau mereu in gazda studenti la medicina, intre ei am crescut. Eu nu am vrut sa fac medicina, pentru ca eram si sunt convins ca nu am calitatile necesare, nu sunt destul de puternic pentru asta. Nu as fi rezistat, de pilda, sa pun un diagnostic gresit, m-ar fi terminat. Mi-am zis atunci ca profesia de asistent medical e una inrudita, plus ca am avut si sansa sa cunosc cateva persoane deosebite din zona asta. Toate acestea la un loc m-au determinat sa merg la scoala posticeala pentru asistenti medicali. Facultatea am facut-o mai tarziu, cred ca din orgoliu, tot asa cum am continuat-o si cu masteratul”, a descris el.
Clujeanul a lucrat la Institutul de Igiena si Sanatate Publica, situat in zona in care sunt clinicile de neurologie.
“Am avut sansa unor mentori absolut deosebiti. Primul meu director general a fost domnul profesor Octavian Fodor, ginerele profesorului Iuliu Hatieganu. A fost o personalitate care m-a covarsit, si ca Om, om de cultura, personalitate unanim recunoscuta in medicina romaneasca si internationala. Spre exemplu, pe abonamentele dumnealui ne veneau o seama de revista straine, la care nu aveai voie sa te abonezi la acea vreme. Asa am vazut si eu acolo revista Médecins Sans Frontières sau altele. Era o biblioteca deosebit de bine gestionata, plina de tomuri si de roadele multor generatii dinainte, unde inca se pastra si se cultiva amintirea vechilor dascali, cum ar fi a profesorului Iuliu Moldovan, intemeietorul scolii de igiena si sanatate publica clujeana. Unii dintre sefii mei isi mai aminteau de vechii dascali, cei care au intemeiat scoala medicala din Cluj. Cu domnul doctor Antal, de exemplu, mergeam pe teren si pe la Campeni sau pe la Abrud, de exemplu, stateam in cate un salon si ne inveleam cu covorul de jos. Faceam teren prin 14 judete. Am mers apoi cu domnul doctor Ciurdareanu la fostul SANEPID, la igiena radiatiilor. Am tinut foarte mult la dansul, m-a infiat intr-un fel. Mi-a impus deosebit prin tinuta profesionala si prin caracter”, isi aminteste Steopan.
Specialitatea sa a fost cea de igiena si sanatate publica, dupa care s-a specializat in meseria de asistent generalist.
“Cand era cate o campanie de vaccinari, mergeam cu saptamanile pe teren si atunci faceam treaba zi si noapte incontinuu. Erau alte vremuri, vedeai mult mai mult entuziasm si daruire profesionala. Se pare ca atunci profesia asta nu era considerata doar o meserie, sursa de venit ca sa-ti intretii familia. Nu erau oamenii atat de pragmatici ca acum. Lumea visa mai mult si era mult mai frumos. Eu am mai prins, de pilda, vremea in care la fotbal se pastra o tinuta vestimentara. Tata ma ducea la fotbal si inainte de asta se barbierea, isi punea costum si cravata. Asa se mergea la meciurile Universitatii. Mergeam cu studentii domnealui si, pe rand, ma tineau in brate, ca eram mic si nu vedeam bine. Echipa de fotbal a Universitatii era formata numai din studenti. Era conditie obligatorie, chiar si cand s-a numit, pentru o perioada, Stiinta Cluj. Si sportul era atunci sport, nu meserie. Faceau asta din hobby si era minunat”, povesteste el.
Despre opresiunile comunismului, clujeanul spune ca parintii sai s-au straduit sa il simta cat mai putin.
“Totusi, m-a marcat. Tata nu a fost membru de partid, eu nu am fost membru de partid. Pe atunci era complicat sa razbesti in acele conditii. Am avut si alte motive familiale, asta este. Am luat o data doua palme de la un militian. Ne-au scos odata in Piata Pacii sa demonstarm pentru pace. Eu am stat cu spatele la Casa de Cultura a Studentilor, de unde se transmiteau discursuri terne si plicticoase. La un moment dat, dupa 2-3 saptamani, am fost chemat la seful de sectie, mi s-a explicat ca atitudinea mea nu a fost corespunzatoare si nu asa trebuie sa se poarte un adevarat tovaras. Cand am iesit, dincolo de usa, u militian mi-a carpit vreo doua palme. M-a luat prin suprindere, nu am inteles despre ce ar fi vorba, aceea ar fi fost concluzia”, dezvaluie Steopan.
Asistentul medical a fost unul dintre clujenii care si-au petrecut Revolutia in strada.
“Vreo trei zile nu am dat pe acasa, spre disperarea sotiei care nu stia nimic de mine. Nu am umblat apoi dupa diplome, am considerat ca e sub demnitatea mea. Am iesit in strada pentru ca am crezut si am simtit, nu am crezut ca e nevoie sa imi certific printr-o hartie sau beneficii participarea. Sincer, mi-a fost tare frica. Nu am crezut ca scap de acolo, mai ales ca la nici 10 metri de mine a fost impuscat un om. Am fost in Marasti, apoi am venit in centru”, povesteste el.
Sotia sa a trecut si ea prin avatarurile tranzitiei. A fost inginer chimist, a lucrat la Clujana.
“Dupa falimentul Clujanei am crezut ca innebunim, nu isi mai gasea de lucru. Prin AJOFM a facut apoi un curs in alt domeniu, de operare pe calculator si evidenta contabila primara. Acum lucreaza in contabilitate. Eu am inceput sa merg si la facultate, la 48 de ani, la medicina, in prima serie licentiata in meseria de asistenti medicali generalist. Am facut apoi un master la catedra de manageri in sanatate publica. Nu a fost usor, eu si lucram in acel timp. Stagiul de la obstetrica l-am facut numai noaptea. Va dati seama, mergeam apoi la serviciu. Era foarte interesant, noi fiind un fel deapendice al Facultatii de Medicina, fugeam la cursuri de pe Clinicilor pe Tabacarilor, apoi inapoi. Era insa interesant, am avut multe de invatat, mi-a placut. Pana in ultimul an am ramas singurul barbat printre fete. Am avut o colega de grupa a carei mama mi-a fost colegi la Scoala Tehnica. Era destul de ciudat, cand aveam de schimbat orele, ma trimiteau pe mine in fata profesorilor. Incet-incet, fetele m-au infiat si am avut numai de castigat din asta. Instinctul lor matern a functionat din plin, ma intrebau mereu daca mi-am luat fularul, daca am mancat. La sfarsit, fetele mi-au facut cinste cu prajitura pe terasa la Central. Ele mi-au facut mie! M-au luat prin suprindere, m-au chemat acolo repede, m-am speriat ca s-a intamplat ceva. Era o senzatie ciudata sa avem timp sa mergem cu totii linistiti pe strada”, isi aminteste el.
Toti anii de studiu universitar nu i-au adus insa vreo promovare.
“Nu putem face diferenta intre asistentii cu studii superioare si cei fara, pentru ca nu avem destui asistenti. Nu poti sa ii pui pe unii sub ingrijire si pe altii la manopera. Nu se poate”, pune el lucrurile la punct.
Intre timp, clujeanul s-a specializat si in toxicologie si a ajuns sa lucreze la Directia de sanatate Publica, apoi la Clinica de Psihiatrie Pediatrica si Toxicomanie din Cluj-Napoca, unde este si acum asistent-sef.
“E o zona care ar trebui mult aprofundata, patologia pediatrica, in care putem incadra si toxicomaniile, sa nu se ramana doar la ceea ce prinzi in facultate, unde sunt doar niste termeni generali. Eu nu o sa mai prind, dar sper ca in cativa ani sa ajunga si sa devina o specialitate si la noi. Avem acolo la clinica toata patologia: de la nevroze la copii hiperkinetici, la cazuri in care icuti nu sunt deloc hiperkinetici, ci doar niste copii mai dinamici, iar parintii au auzit de ADHD la televizor si ii adun repede la noi. Sunt, intr-adevar, si cazuri de psihoze grave”, spune el.
In schimb, Emil Doru Steopan a avut parte din anul 2000 incoace, datorita meseriei sale de multe calatorii, in cele mai neasteptate colturi ale lumii, de la Montreal la Geneva, Marrakech, Zagreb sau Haals (Danemarca).
“Cand am fost la Montreal, in Canada, la un eveniment al Ordinului Asistentilor Medicali din Qebec, care mi-a si sponsorizat deplasarea. Va dati seama, ma trezesc in Canada! Eram total nauc, totul era urias. Cu cateva luni inainte fusesem in prima mea calatorie, in Danemarca, insa pana atunci eu nu am iesit din tara. Pentru mine, asa provincial, a fost un soc. Eu am facut liceul la 200 de metri de casa, la Balcescu, scoala la un sfert de ora de acasa si apoi, dintr-o data Canada! Pentru mine a fost un soc. Am avut ocazia sa cunosc insa niste personalitati deosebite. Asta ma ridica si in ochii mei, sa stau langa reprezentantul Organizatiei Mondial al Sanatatii, care era tot asistent! Nici nu mi-am putut inchipui vreodata asa ceva, ca pot fi profesorii altceva decat medici. Si la Marrakech a fost frumos, dar nu m-a convins, din punct de vedere profesional. Ca om insa, mi-am rotunjit un pic cultura generala. Era organizat evenimentul la care am fost de printesa Lalla Salma. Am apreciat investitia financiara si suleteasca. Sunt multe contraste. Era o circulatie nebuna in zona centrala, dar cand canta muezinul toata lumea se pune jos se inchina. Am vrut sa pozez gara, mi-a placut mult, dar era sa o incasez de la un om care a crezut, probabil, ca pe el vreau sa il fotografiez. Ni s-a prezentat o seara festiva intr-un fel de citadela construita in desert. Ne-au prezentat traditiile lor, show cu triburile de acolo, o sceneta cu o cavalcada. M-au terminat calutii, daca as fi putut, i-as fi adus acasa, atat de blanzi si frumosi si minunati erau. Nu mai puteam sa ma dezlipesc de ei. Cand am intrat acolo cu autobuzele, s-au inchis automat portile dupa ei si o gramada de cersetori au ramas afara. M-a marcat chestia asta”, a marturisit clujeanul.
Cu toata fascinatia strainatatii, Steopan spune ca nu ar putea niciodata sa plece afara, desi fiica sa se afla in Germania si chiar el a avut cateva oferte de munca in alta tara. Unul dintre fiii sai este sef de lucrari la Universitatea Tehnica din Cluj-Napoca, iar celalalt este licentiat in design industrial si lucreaza la o firma. In curand, clujeanul se va pensiona, insa planuieste sa sustina cursuri in cuntinuare.
“Poate ca, daca ma pensionez, lumea o sa uite de mine, insa cat timp mai sunt activ si fac parte din aceasta viata profesionala, as vrea sa mai predau. Dupa pensionare nu pot sa imi fac mari planuri, nu voi avea o pensie atat de mare incat sa pot calatori, de exemplu. Iubesc mult si Clujul, chiar daca nu mai e ce a fost. Ma plimb pe strazi si imi amintesc ca acolo am plans, dincolo am ras ca zonele pavate cu busteni de stejari nu mai exista, s-au scos si nu ma pot impiedica sa ma revolt, unde-s bustenii mei de stejar?”, incheie el, nostalgic.