2020 este anul în care majoritatea dintre noi am executat două luni de „arest” la domiciliu fără sens, fără faptă, fără vreo altă vină decât aceea de a fi oameni simpli, cetățeni ai unui stat condus de politicieni care mai întâi taie și abia apoi măsoară.
Am intrat în starea de urgență și în „arestul la domiciliu” la jumătatea lunii martie și am ieșit abia la jumătatea lunii mai. Timp de două luni am trăit ca șobolanii, speriați de ordonanțele militare televizate, decretate pe tonuri marțiale de indivizi fugiți parcă dintr-o distopie. Am trăit ca speriați de bombă, sub imperiul fricii de noul coronavirus despre care nu știam mai nimic și care părea că ne va tranforma în zombie pe toți, mai ales de foame, fiindcă închiderea tuturor businessurilor din multe sectoare economice căsca în mintea noastră feelingul catastrofal al ruinei și al falimentului colectiv și personal.
Două luni am fost ținuți închiși în case, speriați permanent cu numărul de morți și de „răniți”, cu perspectiva unei infectări care ne-ar fi lăsat fără aer. Două luni din 2020 nu am mai putut munci, trăi, iubi. Am trăit, dar sub imperiul anxietății combinate cu claustrofobie, cu senzația casei ca mormânt în care viețuiam iepurește, consumându-ne proviziile de hârtie igienică, după ce am devastat rafturile de la mall.
Am trăit două luni ca niște infractori care se ascundeau în case de brațul armat al guvernanților, al instituțiilor de forță ale statului, care ne așteptau pe stradă cu tabul și cu chitanțierul.
Am făcut două luni de „arest la domiciliu” în 2020 fără sens. Ar fi avut sens carantina de două luni dacă:
– după ce am fi ieșit din carantină, am fi avut noi spitale COVID, construite de autorități cât timp noi am stat în case, să nu răspândim infecția;
– dacă, după ce am fi ieșit din carantină, pandemia ar fi fost ținută sub control. Însă, numărul de infectați a explodat din mai până acum, așadar carantina din primăvară nu a avut niciun efect palpabil.
Fără măsuri ulterioare carantinei, eficiente pentru prevenirea răspândirii noului coronavirus și pentru tratarea bolnavilor, autoritățile ne-au ținut timp de două luni în case efectiv degeaba. În timp ce noi am stat în „arest la domiciliu”, statul a dormit în papuci. A stat. Nu a construit spitale, nu a dezvoltat strategii eficiente pentru a controla epidemia. A făcut doar spitale de carton, nefolosite vreodată, desființate rapid.
Statul, în răgazul de două luni cât populația a fost închisă în case, a stat. Cum multe sectoare economice au fost la rândul lor închise, și veniturile multor români au stat sau s-au diminuat consistent. Din vina statului, pentru că oamenii au fost obligați prin ordonanțe militare să nu mai muncească.
În criza precedentă, de acum un deceniu, guvernul pedelist a tăiat salariile cu 25%. Bugetarii cărora le-au fost tăiate veniturile s-au îndreptat în instanță împotriva deciziilor luate de Guvernul Boc și au câștigat despăgubiri. La fel ar trebui să procedeze acum toate categoriile profesionale care au avut salariile diminuate sau care și-au pierdut veniturile în urma hotărârilor Guvernului Orban.
Absurditatea, lipsa de sens a carantinei de două luni, dar și a multora dintre măsurile ulterioare, poate fi ușor dovedită prin date statistice corelate – cu cât a crescut rata infectării în urma măsurilor luate de Guvern, câte spitale noi au fost sau nu făcute, câte aparate medicale necesare bolnavilor de COVID au fost sau nu achiziționate ș.a.m.d.
Statul ar trebui să fie obligat în instanță să ne despăgubească pe toți pentru pierderile suferite în urma măsurilor arbitrare, fără sens, luate în pandemie. Iar mai apoi statul ar trebui să se îndrepte contra persoanelor care au luat decizii absurde, pentru a își recupera prejudiciul.
În 2020, majoritatea dintre noi am făcut două luni de „arest la domiciliu” fără sens, faptă și vină. Pentru asta, într-un stat de drept, vinovații ar trebui să plătească. Numai într-un stat de „drepți”, populației i se restrâng drepturi și libertăți doar pentru că așa consideră unul sau altul că trebuie.