Ziua în care partidele ne cer votul. După, palma întinsă ba se face pumn și ne pocnește de nu ne vedem, ba ni se strecoară în buzunare. Oricum o dăm, oricum o întoarcem, bine nu ieșim.
Pentru mine, cel puțin, fiecare vot a fost o dezamăgire. Resemnarea a luat locul speranței. Un singur partid nu m-a dezamăgit. Și asta pentru că de la el nu am avut niciodată așteptări, nici măcar când, o dată, l-am votat. Am fost dezamăgit când nu au ieșit cei pe care am pus ștampila, dar măcar am rămas cu speranța. Apoi au ieșit ai mei. Nu mult a trecut până când am simțit, din nou, gustul amar al dezamăgirii. Și al furiei, pentru că aveam așteptări de la cei pe care i-am votat.
Prima dată am pățit-o după ce a ieșit CDR, în 1996. Eram în SUA și am mers cale de vreo două sute de kilometri până la secția de votare, ca să-i votez. După două luni, văzând că dumnealor încă se certau pe ministere, m-am dezumflat.
A doua oară am pățit-o în 2004 când, deși Alianța D.A. a ieșit pe locul doi, a ajuns la guvernare grație mașinațiunilor și voinței lui Traian Băsescu. Dezamăgirea numărul doi.
A venit, apoi, 2008, cu PDL câștigând triumfal alegerile. Și cu votul meu. A fost a treia și ultima mea dezamăgire, odată cu care m-am lecuit și de speranță.
Cu ăia de nu m-au dezamăgit am votat ultima oară. Mi-a plăcut programul lor de guvernare, nu zic, dar nu-mi făceam iluzii cu privire la aplicarea lui. Mă gândeam că, cine știe, minuni s-au mai văzut. Nici o minune nu s-a întâmplat, dar nici eu nu am rămas dezamăgit. Am votat ca să votez, să nu zic că n-am votat. Că doar nu era să votez cu PDL de rit nou. Vade retro satatna!
În concluzie, experiența mea de vot cu partidele e cam ca în bancul cu Ion și extraterestrul. Primarul adună sătenii la Căminul cultural pentru un anunț important. „Oameni buni, am primit un telefon important de la București. M-o anunțat că vin extratereștrii. Nu se știe când, dar vin. Îi sigur. Nu să știe multe despre ei. Tăt ce să știe, îi că-s mici, verzi și au mâinile până la pământ. Dacă-i vedeți, dacă vă întălniți cu ei, să nu vă spărieți. Uitați-vă fix în ochii lor și voroviți-le rar, să vă înțăleagă. Trec câteva zile și Ion merge la coasă. Ajunge în hotar și, la marginea pădurii, vede ceva mic, verde, cu mâinile până la pământ. „No, aiesta-i extraterestrul”, își zise Ion. Îi fixă ochii cu privirea și începu a se apropia de el, ținându-și ochii priponiți în ochii arătării, cum l-a învățat primarul. Când ajunse în fața lui, începu rar și răspicat: „Io îs Ion. I-on. Aci mi-i locul. Aci cosăsc. Co-săsc. Io-s I-on, aci co-săsc”. Veni și răspunsul: „Io-s Gheorghe, îs pădurar și aci mă… ”.