Editorial

Ziua mâinilor întinse

Ziua în care partidele ne cer votul. După, palma întinsă ba se face pumn și ne pocnește de nu ne vedem, ba ni se strecoară în buzunare. Oricum o dăm, oricum o întoarcem, bine nu ieșim.

Pentru mine, cel puțin, fiecare vot a fost o dezamăgire. Resemnarea a luat locul speranței. Un singur partid nu m-a dezamăgit. Și asta pentru că de la el nu am avut niciodată așteptări, nici măcar când, o dată, l-am votat.  Am fost dezamăgit când nu au ieșit cei pe care am pus ștampila, dar măcar am rămas cu speranța. Apoi au ieșit ai mei. Nu mult a trecut până când am simțit, din nou, gustul amar al dezamăgirii. Și al furiei, pentru că aveam așteptări de la cei pe care i-am votat.

Prima dată am pățit-o după ce a ieșit CDR, în 1996. Eram în SUA și am mers cale de vreo două sute de kilometri până la secția de votare, ca să-i votez. După două luni, văzând că dumnealor încă se certau pe ministere, m-am dezumflat.

A doua oară am pățit-o în 2004 când, deși Alianța D.A. a ieșit pe locul doi, a ajuns la guvernare grație mașinațiunilor și voinței lui Traian Băsescu. Dezamăgirea numărul doi.

A venit, apoi, 2008, cu PDL câștigând triumfal alegerile. Și cu votul meu. A fost a treia și ultima mea dezamăgire, odată cu care m-am lecuit și de speranță.

Cu ăia de nu m-au dezamăgit am votat ultima oară. Mi-a plăcut programul lor de guvernare, nu zic, dar nu-mi făceam iluzii cu privire la aplicarea lui. Mă gândeam că, cine știe, minuni s-au mai văzut. Nici o minune nu s-a întâmplat, dar nici eu nu am rămas dezamăgit. Am votat ca să votez, să nu zic că n-am votat. Că doar nu era să votez cu PDL de rit nou. Vade retro satatna!

În concluzie, experiența mea de vot cu partidele e cam ca în bancul cu Ion și extraterestrul. Primarul adună sătenii la Căminul cultural pentru un anunț important. „Oameni buni, am primit un telefon important de la București. M-o anunțat că vin extratereștrii. Nu se știe când, dar vin. Îi sigur. Nu să știe multe despre ei. Tăt ce să știe, îi că-s mici, verzi și au mâinile până la pământ. Dacă-i vedeți, dacă vă întălniți cu ei, să nu vă spărieți. Uitați-vă fix în ochii lor și voroviți-le rar, să vă înțăleagă. Trec câteva zile și Ion merge la coasă. Ajunge în hotar și, la marginea pădurii, vede ceva mic, verde, cu mâinile până la pământ. „No, aiesta-i extraterestrul”, își zise Ion. Îi fixă ochii cu privirea și începu a se apropia de el, ținându-și ochii priponiți în ochii arătării, cum l-a învățat primarul. Când ajunse în fața lui, începu rar și răspicat: „Io îs Ion. I-on. Aci mi-i locul. Aci cosăsc. Co-săsc. Io-s I-on, aci co-săsc”. Veni și răspunsul: „Io-s Gheorghe, îs pădurar și aci mă… ”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *