In fiecare dimineata la ora 9 si 15, indiferent ca e iarna, vara, ca ne-am imbatat aseara sau am racit, ne strangem in redactia Ziar de Cluj, care cascand, care picotind de somn. Nu pot fi mereu prezent in redactie, dar facem cate o conferinta telefonica, si e ca si cum as fi acolo. Asta e munca noastra in fiecare zi: sa gasim subiecte interesante pentru tine, cititorule.
Asa cum tu, cititorule, acoperi cariile din gura pacientului tau sau stergi scarile la zara sau vinzi legume in piata sau conduci troleul pana la gara, asa si noi incercam sa ne facem datoria.
Cand am pornit Ziar de Cluj ne-am intrebat cum am putea sa fim si mai interesanti pentru publicul deja harsit al ziarelor on-line. Si am decis din start sa evitam, cat putem mai mult, oglindirea evenimentelor
curente. O fac altii destul de bine, nu avea sens sa intram in aceasta competitie.
Ne-am propus sa ne concentram pe stirea din spatele stirii, pe povestile ce dorm in cotloanele Clujului, pe explicatiile pe care nu are nimeni curajul sa le dea. Am incercat sa gasim alte fatete ale informatiilor pe care colegii nostri le culeg.
Cu un nebun ca mine, care pune presiune mereu pe redactie, va puteti imagina ca nu le e usor colegilor mei sa ma surprinda zi de zi cu subiecte inedite. Dar ne-am creat un antrenament al mintii cu care, in fiecare dimineata, maturam orasul si ii scrutam pe oamenii ce traiesc in el ca sa gasim tot ce e mai interesant pentru publicul nostru. Dupa 17 ani de presa, este evident ca mie mi-e mai usor sa identific subiecte si, va spun pe cuvant, ca pana si la 3 noaptea, daca imi vine ceva pe chelie, scriu mailuri redactiei cu cate o idee de reportaj. Pentru mine, presa este o placere, o pasiune enorma, un noroc imens, am o meserie prin care cu adevarat pot sa schimb lucruri.
Traiesc insa o placere si mai mare cand vad ca sunt luat pe nepregatite de o idee geniala a Elzei, de o poveste ce-mi blocheaza plexul, scrisa de Adina, de un subiect total suprinzator pe care Florentina il scoate din poseta, de descoperirile pe care le face Ioana cand un subiect pare sa nu mai poata continua, de fotografiile pe care Eugen mi le baga sub nas si care exprima, la rezolutie de 300 dpi, emotii ce nu incap in cadru.
Mi-as dori foarte mult sa asistati la o sedinta de redactie, chiar si telefonic, la Ziar de Cluj. Sa vedeti cum iau conducerea atunci cand mi se pare ca colegilor le scapa un amanunt esential dintr-o ancheta! Si sa vedeti cum sunt pus cu botul pe labe de argumentele pe care colegii le aduc impotriva unui punct de vedere pe care mi-l prezint prea inflacarat.
Este una dintre cele mai frumoase meserii din lume, in care nu suntem obligati nici sa tragem in jug, nici sa dam la sapa, si, de aceea, mereu am obiceiul sa spun ca nu este permis sa o tratam cu plictiseala, in vreo zi sau alta, numai pentru ca nu avem chef sa muncim.
Tot eu le invat pe colegele mele sa se uite cu invidie profesionala la reusitele colegilor mei din alte redactii. Asta am invatat de la Aurelian Grama care ne dadea cu reportajul unui alt coleg de cap.
Nu imi invat colegii sa urasca, ci sa invidieze solid, cu patos, putinta unui alt confrate de a ne servi o lectie de creativitate sau de ambitie profesionala.
Si ne bucuram de fiecare data cand ne dam seama ca mai putem descoperi o perspectiva ignorata de respectivul coleg, una proaspata, a noastra, cu care sa mergem mai departe. Dar niciodata nu ne insusim ideea si totdeauna citam munca si numele respectivului jurnalist. Este un gest de onoare pe care il facem pentru cel ce s-a gandit sa creeze un subiect, sa descopere o perspectiva, iara nu sa o fure.
Am condamnat de multe ori furtul intelectual si, mai ales, furtul de subiecte in presa. El poate fi regasit ca un machiaj perfid pe obrazul gros al multor “jurnalisti” de televiziune care, pur si simplu, se servesc din munca celor care cu adevarat creeaza.
Practic, niste infractoare si niste infractori media vin dimineata in redactiile lor, “dau o geana” pe site-urile “fraierilor” de jurnalisti, iau niste subiecte interesante la care nu au contribuit cu nimic si le “duc pe nationala”, semnandu-se cu tupeu pe material si dand stand-up-uri si live-uri, sa le vada mica si ticu la televizor cat sunt ele sau ei de curve media.
Am scris odata un text. care se intitula “Ma vede mica la teve”, care a generat multe controverse, desi abia jumatate din cititori au inteles ce am vrut cu adevarat sa zic. Oi fi facut probabil greseala sa nominalizez
niste persoane, dar tipologia fetei ce tine microfonul in mana si se crede mare jurnalista, iar ea habar nu are sa scrie romaneste si isi pune virgula intre sub si predicat la fel de natural cum si-o aseaza intre picioare, ei bine, aceasta tipologie este confirmata zi de zi de tot ce se intampla in media. Aceasta tipologie ramane prezenta in multe redactii din Romania.
Ramane valabil ce am spus in acel text:
Jurnalismul nu inseamna un microfon. Nu inseamna musai sticla aia nenorocita, ci ce trece prin ea. Jurnalismul inseamna inima. Ce faceti voi e fabrica. Vomitati evenimentul, vomitati nimicul. Vreti sa va vada mica la teveu si vecinii.
Dati mereu vina pe presa ca prezinta rahaturi la televizor, dar va rog eu, nu mai confundati agaricii care intoneaza fraze la teveu cu jurnalistii care fac televiziune sau cu jurnalistii, in general. Un reporter adevarat poate face minuni cand se afla pe teren, daca ii pasa cu adevarat sa intrebe o batrana altceva decat: „Si? Ce ati simtit cand v-a pus cutitul la gat?”
Va rog tare mult sa ma credeti:
Niciun jurnalist adevarat nu isi permite sa violeze limba romana, bunul simt si realitatea.