Acel indragostit de Italia care a fost Stendhal povesteste in “Calatoriile in Italia” (ed. in limba romana: “Memoriile unui turist”, 3 vol., Ed. Sport Turism, 1976-1978) o intamplare pe care a trait-o in 1817, cand cobora scarile Bisericii florentine Santa Croce. Inauntru experimentase “un fel de extaz, generat de ideea de a fi in Florenta, si de apropierea de marile personalitati ale caror mormanturi tocmai le vazuse”. Absorbit in contemplarea unei frumuseti covarsitoare, in momentul in care a iesit din biserica, a simtit cum inima ii palpita puternic, picioarele ii tremurau si avea simptome alarmante de slabiciune, care l-au obligat sa se sprijine de o coloana.
Nu a fost un caz izolat de hiperestezie artistica. In ziua de azi, se cunosc cazuri de turisti care au ameteli, transpiratii reci, convulsii necontrolate sau chiar pierderi de memorie in timp ce viziteaza muzee si monumente impresionante. Sunt calatorii-victime ale “sindromului lui Stendhal”, un rau care il afecteaza pe cei care vor sa viziteze tot ce se gaseste in ghidurile turistice si nu au timp sa o faca.
Cauze
Psihiatria a incadrat acest sindrom intr-o scala destul de larga care incepe de la o simpla ameteala si poate ajunge pana la internarea in spital. Conform specialistilor, cauzele directe ale sindromului Stendhal sunt o personalitate impresionabila, stresul calatoriei si impactul oraselor impregnate de memorie istorica.
Turistii afectati de acest sindrom sunt persoane care, in general, fac sau au facut ceea ce ceilalti asteapta de la ele si nu ceea ce simt, persoane pentru care contactul cu cerintele exterioare a fost intotdeauna mai important decat cel cu propria natura profunda. Sunt cei care, de obicei, au un scop in viata sau mai multe, dar nu si un sens. Ca si cum prea multele scopuri de atins – si specificatia asociata lor – le-ar acoperi si indeparta posibilitatea de a descoperi ceva legat de sensul propriei existente.
Pentru a intelege mai bine distinctia dintre scop si sens, sa luam un exemplu: pot face o calatorie in Spania cu scopul de a-mi petrece cumva concediul sau pentru ca si vecinii mei au facut anul trecut una la fel. Ajung acolo, ma suprasaturez cu imagini si informatii turistice, pe care la intoarcere le relatez si altora, vacanta se inchei, iar eu ma reintorc neschimbat, practic, la rutina vietii mele de zi cu zi. Anul viitor o iau de la capat. Sau se poate intampla altfel: orice calatorie pe care o fac lasa in mine o amprenta, iar in urma ei nu mi se imbogateste memoria, ci se schimba maniera mea generala de a intelege viata, lucrurile, pe ceilalti si pe mine insumi.
Supradoza culturala poate ataca cel mai probabil in Florenta, din cate se pare, locul cu cel mai inalt risc, ca si in Paris, Praga sau Istambul. Recent, a inceput sa se vorbeasca chiar de “sindromul Ierusalimului”, in care principala componenta este delirul vizionar, nascut din credinta religioasa. I s-a intamplat unui profesor danez care in primele patru calatorii in Orasul Sfant a sustinut ca a intrat in contact cu Iisus, iar in a cincea a inceput sa tipe la Fecioara Maria, in timp ce se zbatea in bratele paznicilor de securitate.
Precautii
Cum sa nu ne pierdem pe noi insine, cand calatorim in locuri necunoscute? Inainte de a pleca in calatorie, trebuie sa luam anumite precautii, aparte de facutul bagajelor. Valizele turistului de astazi sunt supraincarcate de asteptari, mai ales cand excursia tine de un “plan cultural”. Aviditatea de a vedea totul intr-un interval scurt de timp, indusa de multe ori de aceasta specie de “serviciu cultural obligatoriu” impus de ghidurile turistice, deschide drumul catre o agenda incarcata de vizite care, in cele din urma, genereaza stresul. Se calatoreste pentru a imortaliza cu aparatul foto prezenta noastra intr-o anume locatie, fie si pentru cateva minute, ca intr-o succesiune de instantanee confuze. Excursiile devin astfel golite de sens. Calatorim cu ochii pe ceas si fara a lasa din mana harta orasului, gandindu-ne permanent ca s-ar putea sa nu putem ajunje in toate locurile planificate.
Cand suntem vanatori de obiective turistice, de fapt, ne temem undeva adanc in interiorul nostru sa nu pierdem timpul, concediul, tineretea, viata. Fara sa ne dam seama, nimerim intr-un fel de capcana: de teama sa nu pierdem un detaliu oarecare, ajungem sa pierdem ceva esential: pe noi insine. Iar atunci cand se intampla asta, ceea ce traim, e de regula, o stare de gol interior, pe care in permanenta vom avea tendinta sa-l umplem cu ceva, in cazul de fata cu obiective turistice.
Mana acaparatoare a consumismului i-a impins in capcana pe noii calatori, transformati acum in cumparatori de bagatele, zapaciti si confuzi in fata atator reclame-tentatii care se desfasoara in fata ochilor. Treptat, sindromul lui Stendhal isi pierde dimensiunea estetica si se incadreaza acum in alt tip de experiente. Nu mai este vorba de extazul celui care isi imbogateste spiritul in intalnirea cu istoria sau traditia, ci de ansietatea epuizanta provocata de o miscare continua care nu duce nicaieri.
Adevaratul ghid: propriile trairi interioare
De cand s-au inventat ghidurile turistice si de cand s-au creat excursiile organizate, calatoria a incetat sa mai fie o traire interioara, de cunoastere si descoperire.
Marea diferenta consta ca, acolo unde primii turisti ghidati aveau putine lucruri de vizitat, acum turistul organizat este saturat de informatii anterioare. Agitatia lui e aceeasi cu cea a unui student in sesiunea de vara. Festinul s-a transformat in orgie, iar ameteala in betie. Nu mai calatorim sa invatam, ci pentru a colectiona locuri vizitate. Nu mai calatorim pentru a trai noi experiente, ci pentru a repeta ceremonii deja impuse de altii. In fata acestei amenintari ne raman doua solutii: sa folosim ghidul turistic doar din cand in cand si doar ca pe un reper si sa ne raportam la propriile trairi interioare ca la adevaratul ghid de calatorie. Cei care fac excursii pe cont propriu, stiu de ce.