De multe ori intr-un cuplu facem prea des greseala de a ne dori cu orice pret o intelegere perfecta a partenerului. Desigur, diferentele pot sa ne contrarieze si chiar sa ne irite, dar, oare, dragostea nu apare atunci cand diferentele ne separa cel mai mult? O personalitate suficient de puternica nu resimte diferenta celuilalt ca o eventuala amenintare. Numai atunci nu mai suntem obsedati de nevoia de a impune propriul adevar. Iar un cuplu perfect, nu exista decat in povesti! A ramane impreuna nu este obligatoriu o dovada a intensitatii dragostei.
Autonomia partenerului
Un partener sau un sot matur nu mai cauta sa-l controleze pe celalalt prin dominare sau supunere. In liberalismul social actual fiecare dintre cei doi parteneri ai unui cuplu isi pastreaza o anumita autonomie, fara ca celalalt sa se simta mai frustrat din aceasta cauza. Ajustarile si flexibilitatea mutuala devin posibile cand este cazul.
Neintelegerile dintr-un cuplu pot fi rezultatul absentei dragostei, incompatibilitatii profunde dar si al lipsei de intelegere si comunicare. Partenerii multor cupluri nu isi vorbesc suficient de mult despre neintelegerile si dezacordurile care apar in viata comuna sau pentru a-si recunoaste greselile facute. Nu stiu sa se exprime pentru a nu-l rani pe celalalt.
Atentie si recunoastere
Intr-o relatie sanatoasa este absolut esential sa vorbesti despre tine si despre ceea ce simti, fara sa-l incriminezi pe celalalt sau sa-l faci raspunzator pentru problemele tale sufletesti. In aceasta situatie nu ar trebui sa folosim aceste mici propozitii: “Nu ma intelegi niciodata!”, “Totul este numai din vina ta!”, “Mereu numai tu…” etc.
Casatoria si cuplul nu sunt medicamentul miraculos care sa ne vindece toate ranile afective anterioare. Partenerul de alaturi nu are rolul principal de a-mi asigura fericirea, nici pe cel de a-mi suporta criticile cand imi dau seama ca nu este chiar “superbarbatul” sau “superfemeia” cautat (a), cel sau cea care sa ma seduca sau sa ma incante in orice clipa. Partenerul de langa mine nu are scopul permanent de a-mi acorda atentie numai mie. Nu partenerul meu trebuie sa ma vindece, coplesindu-ma mereu de atentii, de o stima de sine scazuta sau de un sentiment prea mare a esecului.
De aceea, este important sa ne intrebam din cand in cand: “Oare partenerul nostru poate sa ne acorde mai multa atentie si mai mult timp decat o face deja?”, “Daca nevoia mea de a fi ascultat si recunoscut nu poate sa fie satisfacuta in cadrul cuplului, oare nu pot sa gasesc altundeva, de exemplu intr-o prietenie, ceea ce am nevoie?”…
Atunci cand cuplul nu ne ofera destula recunoastere avem tendinta de a face presiuni intr-un fel sau altul asupra partenerului nostru pentru a obtine acest surplus de atentie de care simtim ca avem nevoie. In acest scop vom utiliza criticile agresive sau reprosuri permanente, adica metodele la care recurge orice victima. Cand am fost prinsi in capcana de a ne considera importanti prin statutul nostru de victima, partenerul “va musca din momeala”, si vom repeta un acelasi scenariu nevrotic.
Problema cuplului devine o lupta pentru putere, in care scenariul cuprinde mereu doua persoanaje. Femeile vor alege adesea rolul de “acuzator”, iar barbatii vor evita comunicarea, devenind “distanti”.
Cand este cuplul in pericol?
Cand, de pilda:
– munca si hobby-urile noastre sunt mai presus de orice pentru noi, in detrimentul familiei;
– petrecem mai mult timp cu prietenii si parintii, decat sa ne preocupe intimitatea relatiei noastre de cuplu;
– ne dedicam prea mult copiilor si neglijam nevoile afective si sexuale ale partenerului;
– acordam prea multa importanta micilor probleme cotidiene in loc sa ne bucuram ca suntem impreuna cu partenerul.
Daca vrem sa avem un cuplu sanatos si durabil, ar trebui sa refuzam:
– sa lasam rutina sa se instaleze sub forma unor gesturi stereotipe;
– sa lasam stresul, oboseala, prea multa munca sau copiii sa ne faca sa nu ne mai amintim de relatia noastra;
– sa uitam de celebrarea sistematica a zilelor casatoriei sau de nastere;
– sa renuntam la ideea de a petrece un anumit timp impreuna si singuri, ca niste adevarati indragostiti, fara copii sau alte rude.
Despartirea
Alta data, ne casatoream pentru a fi la “bine si la greu”. Ramaneam impreuna chiar si daca viata in doi se rezuma la o coexistenta rece, lipsita de intimitate. In anii ‘950 se inregistra un divort la zece casatorii; azi, in ansamblu, raportul este de unul la trei!
De indata ce nimic nu mai merge, ne despartim. Ruptura este azi acceptata social. Nu mai este o rusine sa te desparti, si chiar persoanele mai in varsta pot lua hotararea de a divorta dupa o lunga perioada de viata in comun, fiindca, o data cu marirea duratei de viata, vrem sa ne dam o noua sansa.
Destramarea cuplului, fie ca e vorba de persoane casatorite sau nu, a devenit ceva banal. Ea este intr-un fel inevitabila, in masura in care un numar mare de oameni refuza sa mai duca o viata de cuplu nesatisfacatoare. Partenerii au apoi ocazia sa cunoasca pe altcineva si sa spere la o sansa noua intr-un alt cuplu…
.ro
Foto: www.sxc.hu