Stăteam de vorbă cu colegul Răzvan Dragoş despre tupeul slujbaşilor publici aciuaţi politic prin instituţiile statului.
Şi-mi zice: „Stai s-o auzi pe cea mai tare cu funcţionari publici, cred că e „regina” demonstraţiei necesităţii existenţei lor. Se întâmplă undeva într-o instituţie din Satu Mare, poate la prefectură, nici nu mai contează. Intră un amic de-al meu pe acolo cu o treabă, şi totul era pustiu. Pustiu, dar, totuşi, dă peste un funcţionar care, de departe îi strigă: „vă daţi seama ce noroc aveţi că m-aţi găsit?” Auzi, măi: ce noroc aţi avut că m-aţi găsit, altfel, ce?”
Tot episodul ăsta s-a consumat după prânz, pe la ora 1 așa. Omul a dat-o cât se poate de sincer: ține de NOROC să găsești pe cineva într-o instituție publică. Pentru că programul la stat e „venim dimineața și vedem noi cât stăm.” Ai NOROC să te nimerești pe aceleași coordonate spațio-temporale cu un funcționar? Bravo! Apari, ca prietenul meu, după ce i-a supt pe toți gaura neagră a nepăsării? Ghinion, vorba președintelui.
Şi-mi pică fisa.
Şi zic: „Măi, ăştia ani de zile ne-au lăsat să credem că ei joacă „Solitaire”, când colo, joacă „Popa Prostul”. Portarul are rolul de a-i anunţa că se apropie fraierul de contribuabil de instituţie: „Pe locuri, fiţi gata, start, a intrat!” Şi toţi dispar care pe unde, se camuflează în pereţi, deschid portale către alte dimensiuni – după „puterile” şi nivelul la care au ajuns după ani de joc.
Pentru că cea mai mare teamă a unui funcționar public e contribuabilul. În timp, au dezvoltat o imunitate la problemele cetățeanului demnă de un studiu medical. Vaccinul pentru stres se poate extrage din durerea în fund a funcționarului român. Imunitatea asta i-a transformat într-un soi de ninja de birou: când cetățeanul apare, funcționarul dispare.
Dar mai rămâne câte unul, care e „Popa Prostul” și trebuie să se ocupe de petent, spre veşnica lui ruşine. E ăla care a tras paiul scurt al geneticii și nu e suficient de rapid în dispariție, când vede un om cu un dosar în mână. Și chiar va trebui să facă un efort suprafuncționăresc și să stea de vorbă cu cetățeanul. Și să piardă puncte pețioase în clasamentul rușinii.
Pentru că au un clasament. Jocul de „Popa Prostul” are niște reguli foarte simple: fiecare contribuabil evitat, trei puncte, fiecare contribuabil trimis la alt ghișeu, două puncte, fiecare contribuabil căruia i-ai pus în față cartonul „pauză de masă”, „ghișeu închis” sau „revin în 10 minute”, un punct. Cartoanele astea sunt ca banda galbenă de poliție, care încercuiește locul crimei. În fine, cine are cele mai puține puncte la final de lună, e „Popa Prostul”.
Parcă îi și vezi la întâlnirile de bilanţ, atunci când stabilesc „incompetentul lunii”, „bătaia de joc a anului”: „Eşti ruşinea Instituţiei, Popescule, câţi contribuabili ai prins luna asta?” – întreabă de-al dracului Şeful. Şi ăla, cu nasul în pământ: „Treizeci, şefu’, da’ o să îmi revin!” „Moa-ha-ha-ha!” – funcţionarii publici se tăvălesc de râs: toată lumea ştie că Popescu e pila mai îndepărtată şi mai puţin înzestrată a Prefectului (sau Primarului, sau Şefului Procuraturii – nici nu contează), şi că n-are nici o şansă să-şi revină vreodata.
„De zece ani numai cu promisiunea asta îmi vii, Popescule” – i-o taie scurt Şeful. „Eşti lent, prea lent, ne strici punctajul faţă de celelalte instituţii ale statului! Dacă nu ai fi ruda mai îndepărtată şi mai săracă cu duhul a… nici nu mai contează cui, de multă vreme eşuai în politică şi ajungeai parlamentar! Să vezi acolo expunere!” Pe Popescu îl apucă tremuratul, simte că-l lasă genunchii şi-i transpiră palmele şi-l ia cu leşin de la stomac.
„Nu, Şefu’, numai în Parlament nu, Ăia chiar muncesc!”
Şi, gata!