Munciţi cu spor, statul veghează la câştigul dumneavoastră! Să nu fie prea mare, să-l puteţi duce în buzunare… Asta pentru că avem guvernanţi înţelepţi de când ne ştim noi: până şi prohibiţia au inventat-o ai noştri din momentul în care un domn, Burebista (mare domn!), a dat ordin beţivanilor din subordine să-și distrugă toate viile. Vă mirați c-a fost omorât un an, doi mai târziu?
În 1917 Guvernul român s-a gândit să investească masiv peste hotare şi, dând dovadă de viziune, a investit taman în Revoluţia din Octombrie 1917. Peste jumătate de miliard de lei, stocul în aur al BNR, titluri, efecte, depuneri, arhive, tablouri aparţinând Pinacotecii Statului şi unor colecţionari, precum şi documente, obiecte de cult etc. au folosit, viitoarei URSS, să “achiziţioneze”, prin anii ‘40 (pe degeaba, bineînţeles), Basarabia. Între împuterniciţii guvernelor rus şi român şi ai Casei de Economii şi Consemnaţiuni din România, a fost încheiat un acord privind depozitarea, la Moscova, a unor valori româneşti însumând 7,5 miliarde de lei (lei de-atunci, care înghiţeau cel puţin 2-3 dolari la o tranzacţie). De unde se vede că embrionii scandalului FNI sunt mult mai vechi decât se bănuia, dat fiind implicarea CEC România în tranzacţie.
Dar ce-a furat URSS de la noi s-ar putea să fie mărunţiş de ţigări faţă de ce-au ştiut să fure ai noştri de la noi din buzunare post-decembrie 1989: 26 de bugete naţionale s-au topit şi, în afară de indivizii din „Top 300”, nu vezi nimic notabil realizat în România – un drum, o cale ferată, un viaduct ceva; nimic: numai: vile, secretare şi jipane.
Căci România este bolnavă. Mulți ani nimeni nu a reuşit să-i pună un diagnostic corect astfel încât boala a evoluat, lent dar sigur, spre metastază. A intrat pe mâna multor medici, unii au fost de părere că trebuie o intervenţie chirurgicală, alţii au crezut de cuviinţă să o trateze cu indiferenţă, pe principiul că lucrurile se rezolvă cumva. Au apărut partidele politice şi sindicatele, aceşti aparţinători care mimează grija faţă de sănătatea muribundului cu gândul la averea care va rămâne în urma sa. Timp de mai mulți ani, am primit și tratamente de la specialişti din străinătate. Nu le-am luat, preferând să ne lecuim singuri, după cum ne-a învăţat vre-o babă din marginea satului. Am ajuns inevitabil pe masa de operaţie. Tumoarea trebuia extirpată chiar dacă intervenţia este extrem de dureroasă şi poate medicul nu era chiar cel mai bun. Nu mai puteam să ne permitem nici un minut de întârziere, nu mai avem timp să chemăm medici noi pentru că, şi dacă nu vrem să recunoaştem, am fost în al douzecișicincilea ceas. Intervenţia ori o făceam, ori nu mai aveam pentru ce să o facem. Am sărit de pe masa de operaţie şi am dat fuga din nou la baba din capătul satului. Avem senzaţia că, atâta timp cât mai respirăm, suntem sănătoşi. În realitate murim! Culmea este că, la căpătâiul muribundului care abia mai poate să-şi tragă sufletul, apar acum toţi medicii care au ezitat în ultimii ani să taie. Apar aceia care, prin diverse tratamente uşoare, nu au făcut altceva decât să agraveze boala pacientului, mulgându-l în acelaşi timp de ciubucuri grase. Apar la căpătâiul muribundului şi aparţinătorii. Partidele politice și sindicatele, aceleaşi care au strigat ca din gură de şarpe ori de câte ori vreun medic mai curajos a încercat o măsură radicală. Toţi îşi dau acum cu părerea. Toţi au soluţii de resuscitare. Cei care peste un sfert de veac nu au găsit nici un leac bolii care macină România sunt acum cei mai buni diagnosticieni şi singurii care pretind că pot să aplice tratamentul corect. Este însă prea târziu. Și ar trebui ca nici timpul, nici oamenii să nu mai aibă răbdare, iar minciuna în care am trăit timp de atâția ani să nu se mai poate perpetua. Pentru că asta este boala de care suferă pacientul numit România. Minciuna. Ne minţim că totul e bine, ne minţim că avem resurse, că suntem deştepţi, că o să găsim soluţii la probleme. Ne minţim că suntem cei mai viteji, mai bogaţi, mai frumoşi. În realitate suntem la coada Europei. În realitate, industria noastră este falimentară. În realitate, am ajuns de ne furăm chiar furăciunile – că am furat atât de mult că pare că nu mai e nimic de furat. Ce ne mai rămâne de făcut? Să ne urcăm din nou pe masa de operaţie! Să luăm un tratament civilizat. Să sancţionăm minciuna şi impostura. Să punem valorile pe o scară şi să le respectăm.
Sau poate că nu. Că singura relație a minciunii cu realitatea înconjurătoare este impostura. Impostura este principalul pilon al guvernărilor româneşti. Pentru mânuitorii de putere de la noi – poate că se întâmplă la fel şi la case mai mari -, cea mai riscantă alegere este să pună un specialist pe un post corespunzător specializării sale. Deoarece se pot trezi pe cap cu unul dintre ciudaţii care-şi iau specializarea în serios.
În România nu este cazul să „meargă lucrurile”, să se respecte legile, să nu mai fie nevoie de şpăgi şi mici ciubucuri. Caren ar mai fi gheşeftul? Un papagal este mai bun de șef.
Avantajul enorm al imposturii este evident: cum se apucă vreun papagal de-acesta să aibă „idei”, să vrea mai mult decât i-a trasat şeful/sponsorul/partidul ca sarcini, cum este dat pe mâna adevăraţilor specialişti (procurorii), să-i arate unde îi este locul în societate. Așa că, nu știu dacă vom fi lăsați să învățăm vreodată ceva – și-ar pierde politrucii pâinea cea de toate zilele.