In dreapta, un barbat trecut de a doua tinerete priveste fix in pamant. Din cand in cand, isi sterge sangele ce-i curge din nas cu hartie igienica roz, creponata. Nevasta-sa il intreaba constant daca il doare, dar omul nu raspunde. In fata lui sta, culcat pe o targa, un barbat imobilizat. Brancardierii se rotesc in jurul lui, incercand sa-l mute pe o alta targa; nu stiu cum sa-l apuce mai bine. In stanga, o tanara isi tine capul in maini si nu vorbeste cu nimeni, langa ea o bunica mica si cocosata, nu aude deloc.
“Cine nu are fisa?”, intreaba asistenta de la Urgenta, care isi pune pe fata o masca protectoare. Oamenii incep sa se imbulzeasca, fiecare vrea sa fie primul care ajunge in fata medicilor.
“Pe rand. Medicii nu tin cont de ordinea in care se fac fisele”, spune iar asistenta, iar oamenii revin la locurile lor.
Batranica se uita la tanara si ofteaza. “Ai 20 de ani, asa-i? Of, eu am 84, nici nu mai stiu cum era la varsta aia”. Fata ii raspunde, dar batranica nu aude, plange in continuare, pana un asistent o ajuta sa se urce intr-un carucior, cu care dispare dincolo de usile cu senzor.
Pe podea, in fata omului cu nasul spart, picurii de sange incep sa se inmulteasca. Un doctor se apropie de el si-l intreaba despre istoricul medical, iar barbatul isi ridica, pentru prima data, fata din pamant. E aproape desfigurat de la umflaturi.
Tanara cu dureri de cap se chirceste in fata asistentei, brancardierii reusesc sa-l mute pe barbatul inert de pe targa, babuta se chinuie sa-i inteleaga pe medici.
In sala unde stau pacientii la Urgente e haos. Un haos contolat de personalul medical, care, obisnuit cu picurii de sange nu face un caz din podeaua patata. Nici pe barbatul de pe targa nu-l jeleste nimeni, nici pe babuta n-o ia cineva de mana.
Apartinatorii stau dincolo de usile albe. Aici nimeni nu zambeste. Pe chipurile lor sta impietrita groaza si nelinistea. Un barbat bine facut se leagana pe scaunul murdar ca un copil neajutorat. Langa el, o doamna in varsta nu-si misca privirea impietrita in pamant de zeci de minute. Nu aude nici cand usa se deschide, nici cand e apelata de o cunostinta.
“Nu stiu de ce ne mai rabda Dumnezeu”, ofteaza ea, fara sa-si miste privirea.
Sala nu se goleste niciodata. Nici cea a bolnavilor, nici cea a apartinatorilor. Oamenii vin in acelasi ritm in care pleaca. Toti ganditi, toti plansi, toti muti. Si pentru ca la omul sarac nici boii nu trag, pretul unei cafele la dozator, care oriunde in oras costa 1,5 lei, la Urgente costa 2 lei.
