Când veți auzi aceste cuvinte, ca jurnaliști de investigație (specie pe cale de dispariție), să știți că sunteți (de la început ați fost), pe drumul cel bun. După ce și-au epuizat tot arsenalul de intimidări, minciuni grosolane, oferte financiare și persuadări, leprele despre care scrieți vor apela la acest ultim “argument” prin care încearcă să vă scoată chiar și în afara propriei colectivități profesionale. După ce ați fost ani de zile “nedocumentat”, “rău voitor”, “montat de dușmani” (interni și externi), “mincinos”, mai nou “șantajist”, “terorist mass media” șamd, trebuie să devii și „nebun”. Dar mai ales “singur” printre ai tăi. Unul care “se pișă contra vântului”.
În 28 de ani de presă am fost de două ori în această situație. Prima dată când am scris despre cum Armata “poporului” a tras cu gloanțe de război împotriva Poporului (cel din care proveneau: în părinții și copiii lor); nu Securitatea, nu Miliția (cel puțin nu în Cluj-Napoca) și în nici un caz “teroriștii”, ci aceleași lepre care au reprimat revolta românilor până în 22 decembrie 1989 și apoi au dat lovitura de stat cu începere din seara aceleași zile (omorând inutil 1000 de români și schilodind aproape alți 3000 – totul în 3 zile).
Cinci ani am fost un jegos vândut Securității, un alcoolic și tot ceea ce s-a putut inventa despre mine. Următorii ani am auzit constant că sunt dus cu capul, un singuratic care se pișă contra vântului, un ins care nu mai interesează pe nimeni. Și, cu toate acestea, din martie 1990 și până în 1998 când s-au redeschis dosarele a o parte dintre criminalii din decembrie 89 și s-au dat primele sentințe cu ani grei de închisoare, mi-au controlat viața pas cu pas, au stat în coada mea să-mi găsească măcar o bubă dulce din care să se îmfrupte, mi-au înțesat casa cu microfoane și au crezut că au să poată cumva să mă înfunde. Încă îi mai interesez (eu, care nu mai interesam pe nimeni).
Azi, după 28 de ani, procurorii militari din București au început practic să citeze din cărțile scrise împreună cu regretatul colonel magistrat Tit-Liviu Domșa.
A doua oară când cu “jocul de întrajutorae” “Caritas”. O țară întreagă s-a prostituat să primească bani nemunciți și să trăiască într-o minciună. Dar cel mai tare s-au prostituat clujenii. Zilnic scriam “Escrocaritas” pe prima pagină a “fițuicii” la care eram redactor șef adjunct (Tribuna Ardealului), sub tirul de flegme mass media al profesioniștilor de presă care se formau scriind și publicând liste cu “câștigători”. De unde credeți că am căpătat un dispreț profund față de acești profesioniști ai plecăciunilor la portofele, nu ai condeiului?
De la coalizarea lor cu banii murdari. De la acceptarea lor (ca și acum, în zilele noastre) de a face sluj în fața unor portofele și de a încerca să bage pumnul în gură celor pe care (de altfel, în nimicnicia lor) îi invidiază pentru verticalitate, dar pe care i-ar vrea la fel de încovoiați și chirciți după chipul și asemănarea lor.
“Nu mai scrie, că vin să ne dea foc la redacție” – dar am scris. “Nu mai scrie, că nu mai interesează pe nimeni” – și am știut că sunt pe drumul cel bun. Pentru Escrocaritas a răspuns Stoica (“părintele”, dacă credeți că un analfabet financiar putea pune singur în practică o escrocherie de o asemenea anvergură). Acolo s-au spălat banii PCR, UASCR, UTC, sindicatelor șamd – noua nomenclatură se transforma din comunistă în capitalistă (cumătrocrație) și avea nevoie de cash-flow…
Așa că înțeleg cel mai bine ce anume a făcut colegul meu Liviu Alexa atunci când a luat dâra de cruci semănate de profesorul doctor Mihai Lucan, “dumnezeul” transplantului renal, pe parcursul carierei sale încununate de succesul unui milion de euro (nu prea justificabili) în contul său, în contrapartidă cu milionul lipsă din conturile Institutului de Transplant Renal și Urologie Cluj-Napoca, căruia i-a fost mentor și, mai ales, “Tătuc” timp de două decenii. Decenii în care a tăiat și a spânzurat. A relaționat în nume personal pe banii și, mai ales, suferința pacienților săi. A căpușat banul public pentru a-și alimenta clinica personală. A decis cine este demn să trăiască și cine nu, în funcție de desimea relațiilor sau grosimea plicului.
Trebuie să înțelegeți că Mihai Lucan (și alți “dumnezei” medicali de teapa lui) este un fel de Caz Hexy Pharma al transplantului renal.
Așa că înțeleg cum, printre flegme și în ciuda oprobiului public, amenințărilor, acuzațiilor de șantaj, colegul meu Liviu Alexa a apucat acest tigru de coadă și nu i-a mai dat drumul până când (este posibil, vom vedea cum vor evolua lucrurile) l-a pus la pământ. Opt ani de flegme și de oprobiu public local l-au costat pentru a se ajunge la ziua de azi – dar este prețul care merită plătit ÎNTOTDEAUNA de către un jurnalist adevărat de investigații. Finalul corectitudinii este ÎNTOTDEAUNA fără ură și fără patimă: Adevărul are prostul obicei de a ieși ca untdelemnul la suprafață. Mai devreme, sau mai târziu, dar va ieși.
Și-i înțeleg pe cei puțini care au ales să fie jurnaliști, nu lepre, nu lingăi de portofele și chitanțiere. Jos pălăria și Mihai Șoica! (când este de văzut și apreciat, nu am să mă sfiesc să văd și să apreciez – măcar corectitudinea nu mi-o pot nega decât lichelele și borfașii)
Cu atât mai de apreciat este ceea ce a făcut deputatul clujean Emanuel Ungureanu, care de ani de zile “repară” ce poate în urma lui Lucan și care-i știe toate crucile semănate sub care-și “trăiesc” eternitatea prea mulți copii. Este de apreciat cum i-a zis de la obraz că este un umil șpăgar și cum a adunat dovezi peste dovezi despre nemerniciile acestui individ pupat pe portofel și pe bisturiu de către întreaga protipendadă a Clujului: de la procurori, la politicieni, finanțiști, artiști, până la cel mai mărunt cititor-colportor de comunicate de presă.
A fost nevoie ca Emanuel Ungureanu să ajungă în Parlamentul României și să nu uite pentru ce anume a fost trimis acolo (ca atâția dintre confrații săi): nu pentru sine, ci pentru comunitate. Fără interpelările sale publice, mai treceau niște ani până să vedem că organele abilitate ale statului se trezesc și chiar vor să înțeleagă cum de au dispărut aproape 5 milioane de lei din banii statului și s-au materializat în conturile lui Lucan, în timp ce exact această sumă este cea care bagă în faliment și neantizare Institutul de Transplant Renal și Urologie Cluj-Napoca.
Jos pălăria!
Deci, când veți auzi “Nu mai scrie, măi, că nu mai interesează pe nimeni!” – înseamnă că sunteți pe drumul cel bun. Le interesează tot ceea ce scrieți pe lichelele despre care scrieți. Și care și-au epuizat întreg arsenalul de manipulări, bârfe, minciuni și amenințări la adresa voastră.
PS: Ziua de azi ar trebui să le dea de gândit tuturor neisprăviților politico-financiari care au impresia că banii lor murdari pot să ne închidă gura. Că insinuările lor jegoase că am face presiuni asupra lor ca să le luăm banii, insinuări colportate cu ajutorul papagalilor din presa locală, vor sfârși, într-o zi, în acestă scheunată frază: “Nu mai scrie, măi, că nu mai interesează pe nimeni!” Ba, interesează exact pe leprele despre a căror activitate neconformă scriem. Până acuma am știut-o numai eu, acum o știu și alții