,,Vreau un job, mânca-ți-aș!” e un regal de căldură sufletească, așa cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, în această lungă-scurtă viață, plină altfel de platitudini și de inepții! ,,Vreau un job, mânca-ți-aș!”, dincolo de un simplu spectacol de teatru de club, e o întâlnire dintre suflete. La spectacolul Elenei Ivanca, clujenii au cunoscut o reprezentație rară, un spectacol al comunicării dintre inimi, după terminarea piesei propriu-zise. Marea noastră actriță le-a mulțumit, ca de obicei, celor aflați la mese, iar pentru energia și iubirea pe care i-au insuflat-o din sală, pe scenă, Elena Ivanca le-a împărtășit, recompensându-i astfel pe cei prezenți, experiențe din bogata sa viață, definiții simple de fericire și Fericire brută, oferită în mod direct și nemijlocit. Această piesă e o Fericire, e un colț de rai într-o lume de iad, e beatitudine condensată în două ore pline de clipe ce cu adevărat contează, printre atâtea zile și luni și ani care trec altfel pe lângă noi, insignifiant, fără căldură și fără satisfacție interioară.
Piesa e povestea unei femei, aflate între două vârste, ce-și caută un job. Pentru a-și găsi un loc de muncă trebuie să se muleze treptat pe ,,cerințele” angajatorilor, să renunțe verbal, declarativ, la facultăți, la familie, la onoare și chiar la facultățile mintale, ea demonstrându-și aptitudinile la început recitând din Eminescu, pentru a cânta la final manele, pe ritmuri de Carmen Șerban. One-woman show-ul e întrerupt sporadic de intervențiile Dianei Pocol, studenta Elenei Ivanca la Conservator în viața reală, ce-și demonstrează pe deplin calitățile artistice și delectează spectatorul cu o voce impecabilă, de înălțimi și sonorități subtile, supraomenești. Diana Pocol va fi, fără doar și poate, în viitor, una dintre vocile marcante ale teatrului și ale operei clujene. E un privilegiu, astfel, să o ascultăm acum, în teatrul de club, la început de carieră, pe cea pe care o vom admira mai încolo pe marile scene.

După povestea căutării unui job, ce dă și titlul spectacolului, urmează o secvență în care Elena Ivanca, deghizată în țigancă, interacționează cu publicul, cu replici spumoase, spirituale și amuzante, cu replici găsite pe loc, improvizate în dialogul cu spectatorul, ce astfel devine parte integrantă din spectacol. Actrița te aduce alături de ea pe scena teatrului și a vieții, printre mesele din clubul Diesel, pentru a te flata sau pentru un spirit de glumă, mereu cu bun-gust și cu o inimă sinceră și deschisă.
Urmează a treia parte a spectacolului, în care protagonista vorbește la telefon cu mama ei, despre bărbați, despre femei, despre relații, scenă urmată de aplauzele Elenei Ivanca față de spectatorii ei, cărora le dăruiește după final o parte bogată din bogatul ei suflet.
Să participi la acest spectacol e un rar privilegiu de a intra în lumea unui om de teatru de o rară și reală omenie și umanitate, e o bucurie a sufletului de care eu m-am bucurat acum pentru a doua oară și de care mă voi bucura cel mai probabil și a treia, și a patra, și a câta va mai fi… și sper să mai tot fie! Fiindcă spectacolul e unul dinamic, mereu nou și proaspăt, și, pe subiectul ce e întotdeauna același, Elena Ivanca țese de fiecare dată noi și noi fire de sufletesc, de care te agăți cu fervoare și speri să nu se mai termine, să nu mai pleci, iar dacă pleci, să mai revii.
Aplauze cu mâinile sufletului pentru acest spectacol și pentru marea noastră actriță! Aplauze cu mâinile inimii pentru omul Elena Ivanca, pentru sinceritatea și simplitatea pline de nuanțe și de subtilități ale sufletului ei! Aplauze și multă dragoste pentru acest Om ce mă face de fiecare dată să-mi recâștig încrederea în umanitate! Sincere și interminabile, calde și zgomotoase aplauze! Mai vreau o dată, mânca-ți-aș, o felie delicioasă de teatru, glazurată cu suflet!