Lucia Cojocaru este, de 14 ani, președintele Sindicatului Liber al Învățământului Preuniversitar Clujean și vicepreședinte la nivel național al Federației Sindicatelor Libere din Învățământ, un dascăl bătăios care, încă de la începutul carierei sale în învățământ, a luptat pentru drepturile colegilor săi. Astfel, a avansat pas cu pas în structurile sindicale, cărora le-a dedicat ultimul deceniu și jumătate din viața sa, traversând pe baricade o perioadă neagră, nefastă a învățământului românesc, vitregit de aproape toate guvernările postdecembriste, pus la colț și îngenuncheat printr-o salarizare de mizerie, printr-o lege a educației făcută pe genunchi, mereu în defavoarea profesorilor, printr-un statut al cadrului didactic în cădere liberă, într-o prăpastie fără fund a lipsei de demnitate profesională și umană.
Dascăl pasionat, loial meseriei și colegilor săi, fire „războinică” și hotărâtă, Lucia Cojocaru, din poziția sa de lider sindical, a înfruntat toate guvernele, atât la masa tratativelor, cât și în stradă, și a luptat chiar și cu morile de vânt ale guvernului Boc, perioada cea mai grea a luptei sindicale, când, conform Luciei Cojocaru, pe de o parte, profesorii erau tratați cu dușmănie, iar, pe de altă parte, sindicatele, prin deciziile ministrului Funeriu, erau atacate chiar în esența lor, pentru ca, slăbite, sau chiar dezmembrate, să nu îi mai poată reprezenta pe dascălii care trebuiau doar „să facă ciocul mic” și să înghită în sec, pe stomacul gol, tăierile de salarii cu 25% (care de fapt au însemnat procente mult mai mari).
Povestea de viață a Luciei Cojocaru este povestea învățământului românesc a ultimelor decenii și a luptei sindicale locale și naționale, care, într-un final, și-a găsit un partener de dialog social prin Guvernul Ponta, dar ale cărui suferințe sunt departe de a fi alinate.
Și-a început cariera cu traseul clasic de dascăl itinerant prin județele și comunele țării
Lucia Cojocaru s-a născut în Cluj, într-o familie de dascăli. Bunicul ei a fost învățător, tatăl profesor, și astfel a crescut în acest mediu în care a ajuns să îndrăgească meseria și oamenii pentru care se va lupta mai apoi întreaga viață.
Încă din copilărie, Lucia Cojocaru a iubit sportul – a făcut volei de performanță, dar a practicat și alte activități sportive, precum schiul și înotul. În consecință, a urmat gimnaziul la Liceul Teoretic Nicolae Bălcescu, la clasele sportive, și-a continuat studiile la Liceul Sportiv, apoi la Mihai Eminescu, unde a absolvit, la secția de limbi clasice.
După terminarea liceului, a intrat la Facultatea de Educație Fizică și Sport și, în 1981, după licență, a primit repartiție într-o comună din județul Botoșani, ca profesoară de educație fizică. Și-a început cariera la fel ca majoritatea dascălilor, făcând naveta, în fiecare dimineața, 20 de kilometri, din Botoșani (unde locuia, în unicul hotel „unde erau numai profesori și doctori din Ardeal”), în comuna Corni. Ulterior, s-a mutat în Târgoviște, unde a pregătit clase de volei, la un liceu industrial, timp de 3 ani. A profesat mai apoi la o școală sportivă, în Zalău, tot pe secția de volei. În anii ʼ86-ʼ87, dascălul a încercat să revină la Cluj, demers imposibil pe vremea aceea, așa că și-a continuat periplul clasic, urmat de orice profesor aflat la început de carieră, prin diverse sate și comune:
„Clujul era oraș închis atunci, așa că am primit vremelnic niște supliniri în Așchileu, Ploscoș, în mai multe așezări din județ. Făceam naveta la 5 dimineața și ajungeam acasă la 6 seara, dar a fost o experiență benefică, pentru că am întâlnit copii dotați, talentați, din care se putea face selecție – idealul meu era să facem selecție pentru copii care să practice sportul de performanță. Acum, din păcate, nu se mai selectează copii din mediul rural și foarte puțini sunt aceia care mai ajung să facă performanță, deși acolo ar trebui să se meargă să se realizeze această selecție.”
În 1990, Lucia Cojocaru a reușit să se titularizeze în Cluj, la Școala nr. 4, care, ulterior, s-a desființat și, din 1991, s-a mutat într-o nouă locație, în cartierul Zorilor – Școala nr. 10, pe vremuri, devenită ulterior Stanca, desființată la rândul ei anul trecut și alipită Liceului de Informatică:
„Am avut clase cu profil sportiv, volei masculin, am avut foarte multe realizări în școala aceasta și mă gândesc cu drag la anii petrecuți la catedră. Și acum tot acolo sunt încadrată, dar de 10 ani am rezervare de catedră, nu mai profesez, neputând fi duplicitară. Am avut o perioadă când și predam, și veneam la sindicat, dar interveneau foarte multe întâlniri sau ședințe și mă mai suplineau colegii, dar mie îmi place să fac bine un lucru, nu pe jumătate, și atunci am optat pentru această rezervare de catedră.”
„Sindicatul a venit prin firea mea «războinică», de a nu accepta anumite nedreptăți”
Activitatea sindicală a Luciei Cojocaru a venit ca o consecință firească a firii sale „războinice” – ea nu a acceptat niciodată nedreptățile de care s-a lovit în cadrul unităților de învățământ în care a profesat:
„Chiar când eram la Școala 10 am avut anumite divergențe cu domnul director și cu unii profesori, și astfel colegii m-au ales ca reprezentant al lor, pentru a le susține drepturile. Am devenit lider de școală, în ʼ94 am fost cooptată în Biroul Operativ al SLIPC, iar din 1998 am fost aleasă vicepreședinte în cadrul acestei organizații sindicale. Din 2002 am devenit președintele Sindicatului Liber al Învățământului Preuniversitar Clujean și, din același an, sunt și vicepreședinte al Federației Sindicatelor Libere din Învățământ.”
În cei 14 ani de activitate, în calitatea sa de președinte, Lucia Cojocaru a avut multe realizări, dar și multe neîmpliniri datorate opacității factorilor guvernamentali, cărora nu le-a păsat niciodată cu adevărat de învățământul românesc și care s-au rezumat doar la promisiuni preelectorale, niciodată devenite realitate.
Una dintre cele mai mari realizări ale SLIPC la nivel local a fost dobândirea Casei Învățătorului, după 14 ani de procese, și renovarea și modernizarea acestei clădiri, care, prin spațiile disponibile pentru închiriere, a devenit și o sursă de venituri pentru sindicatul care, altfel, doar din cotizațiile primite de la membri, nu s-au fi putut descurca.
O altă realizare a fost câștigarea în instanță a drepturilor salariale ale profesorilor (după legea Tăriceanu, care prevedea mărirea salariilor cu 50%) și primirea de către dascăli a unor sume importante, eșalonate însă de guvernul Boc, pe o perioadă de 3-4 ani.
În momentele de criză, când dascălii clujeni au fost cu adevărat nemulțumiți, SLIPC, sub conducerea Luciei Cojocaru, a organizat mai multe mitinguri pe plan local și a participat întotdeauna, în linia întâi, și la mitingurile de protest organizate la nivel național:
„Acțiunile de protest care au fost desfășurate la nivelul județului Cluj au avut tot timpul efect, am avut în 2008 o grevă de 3 săptămâni, în urma căreia am obținut o majorare semnificativă de salariu. Oricând am cerut mobilizarea membrilor de sindicat, aceștia au răspuns apelului nostru și am avut întotdeuna un cuvânt de spus privitor la nemulțumirile profesorilor.
Nemulțumirile au fost generate ori de încălcarea unor drepturi, care ni se cuveneau, ori au fost legate de salariile noastre, care sunt și în ziua de astăzi foarte modeste. În plus, ne dorim o lege a educației care, nici la ora actuală, nu este bună, în ciuda faptului că a fost schimbată, din 2011, de 64 de ori.
În plus, statutul nostru, al cadrelor didactice, în societatea românească lasă de dorit, dascălul nu mai este respectat ca pe vremuri și în momentul de față foarte multe drepturi au elevii și părinții, în timp ce drepturile profesorului sunt foarte puține. Pe vremuri preotul și dascălul erau cei mai respectați, dar cu timpul această mentalitate s-a degradat și acum segmentului educațional nu i se mai acordă importanța cuvenită, nici la modul general, în societate, și nici în rândul elevilor și părinților.Nici politicile care s-au dus de-a lungul anilor nu au dat importanța meritată domeniului acesta al educației, care a devenit prioritate națională doar la modul declarativ, și avem foarte frumos scris 6% din PIB pe hârtie, dar niciodată aceste lucruri nu s-au întâmplat. Nu s-a dorit, probabil, pentru că este mai ușor să manevrezi o societate mai puțin educată.”
Profesorii și tinerele generații, cobaii tuturor experiențelor guvernamentale nereușite
Conform Luciei Cojocaru, doar în perioada ministrului Marga învățământul a cunoscut o oarecare revigorare, numai atunci a existat o primă intenție de a li se reda profesorilor anumite drepturi, dar acest început de deschidere nu a mai fost continuat de niciunul dintre guvernele ulterioare, care au făcut, de atunci și până acum, doar experiențe pe seama învățământului, distrugând astfel atât sistemul de educație, cât și tinerele generații, cobaii tuturor nereușitelor guvernamentale:
„Una dintre cele mai mari nereușite am avut-o pe vremea guvernului PD, a prim-ministrului Boc, care ne-a tăiat salariile. Atunci au fost și procesele care au fost pierdute și, în plus, nu pot să-l uit pe ministrul Funeriu, care a fost cel mai jalnic ministru dintre toți. Acțiunile sale clar ne-au afectat pe noi ca sindicat, pentru că ne-a scos de pe statul de plata cotizația membrilor și nu ne-a mai acordat rezervările de catedră pentru liderii de sindicat. Am traversat o perioadă foarte grea atunci și mulți colegi din țară chiar au dat faliment, strângând cotizațiile la punguță. Eu m-am mișcat repede atunci și am strâns prin bănci, cu ajutorul colegilor am putut să le strângem astfel cotizațiile. Atunci, în perioada aceea, s-a dus o politică împotriva sindicatelor, pentru a nu ne mai putea apăra drepturile și pentru a ne minimaliza acțiunile.”
Liviu Pop, fostul senator PSD și lider sindical, este cel care a reușit, în perioada cât a fost ministru, să reintroducă plata cotizațiilor pe fluturașul de salariu și să redea astfel suflul mișcării sindicale, vlăguită de guvernul Boc:
„Am avut o perioadă grea în timpul mandatului domnului Funeriu, care ne-a redus foarte mult numărul de sindicaliști, care, neavând unde să cotizeze, au întrerupt colaborarea cu noi. De la 6000 de membri am ajuns atunci la 3000, iar, în alte județe, unde erau sindicate mai mici, efectele negative au fost mai mari.
Revenind cotizațiile pe statul de plată, în 2012, le-am dat posibilitate și celor care nu au cotizat să plătească retroactiv, pentru a îi putea reprezenta în procese pentru drepturile noastre pierdute, și astfel ne-am refăcut numărul de membri, iar la ora actuală în județ avem în jur de 5 800 de sindicaliști, cu organizații locale și la Dej, Gherla, Câmpia Turzii și Huedin. Dar, după lovitura primită din partea guvernării Boc și a ministrului Funeriu, foarte greu am reușit să ne revenim.”
Președinta SLIPC consideră că mișcările de stradă au luat în prezent o altă turnură, „foarte multe organizații corporatiste au adoptat o altă tactică de a chema lumea în stradă”, și astfel, mișcarea sindicală, pentru a se mai putea manifesta în stradă, ar avea nevoie de acumularea foarte multor nemulțumiri, care astfel să răbufnească. Însă, și pentru a nu se ajunge la așa ceva, Lucia Cojocaru consideră mult mai eficiente metodele de luptă mai diplomatice:
„Cred că metoda negocierilor și a dezbaterilor în cadrul unor mese rotunde, sau a unor întâlniri cu factorii de decizie, este mult mai de efect decât protestul stradal. Clar că opțiunea acestor proteste a rămas și pe mai departe, dar acestea sunt de ultimă instanță, când vedem că nu se mai poate negocia sau ajunge la un numitor comun.”
Agenda viitoarelor fapte sindicale
Lucia Cojocaru consideră că, în ultimii ani (ai guvernării Ponta), a avut parteneri reali de dialog, cu care s-au putut discuta problemele din învățământ, iar acest lucru s-a văzut prin creșteri salariale și prin acordarea sumelor câștigate prin hotărâri judecătorești, și a anumitor drepturi. Bineînțeles că nu toate revendicările sindicale s-au putut realiza, în agenda președintelui SLIPC mai existând numeroase deziderate:
„Prioritatea este legea salarizării, care trebuie să însemne o salarizare motivantă pentru colegii noștri, apoi o lege reactivată privind cei 100 de euro pentru manuale, cărți și perfecționare, deblocarea unor posturi pentru personalul nedidactic și, nu în ultimul rând, o veche problemă, care zace în Parlament, pensionarea anticipată cu 3 ani fără diminuarea pensiei, care este cerută de foarte mulți colegi de-ai noștri. Sunt foarte multe situații în care dascălii au vechimea necesară, sunt epuizați fizic și psihic și ar dori să iasă la pensie cu 3 ani înainte de vârsta de pensionare, așa cum se putea, după vechea lege. Acum este foarte greu, bărbații, la 65 de ani, și femeile, la 62, să reziste în învățământ.”
Pe plan local, o problemă nerezolvată, care este pasată de la Minister către Inspectoratul Școlar, și invers (pentru derobarea de responsabilitate), este sporul pentru doctorat de 15%, care se acordă sau nu, în mod absolut arbitrar, la decizia fiecărei unități de învățământ, cu toate că există o lege privind acordarea acestui spor salarial, care ar trebui respectată. Ceea ce sporește absurdul situației este faptul că profesorii care au luat doctoratul până în anul 2009 primesc acest spor, iar ceilalți nu, lucru desprins parcă din filmele cu proști și nu dintr-un sistem public ce ar trebui să educe inteligența.
Indemnizația de instalare pentru profesorii debutanți a fost la rândul ei tăiată, nu se mai acordă nici gradațiile „Gheorghe Lazăr, situații cărora liderul de sindicat încearcă să le găsească o rezolvare, cu toate că nici Ministerul, nici Inspectoratul nu își asumă nimic, în ciuda legilor clare în care sunt stipulate toate aceste lucruri.
Discutarea noului plan cadru, a celor 3 variante care nu convin nimănui, este o altă preocupare a reprezentanților SLIPC, în această perioadă. Profesoară de educație fizică la bază, Lucia Cojocaru vorbește despre necesitatea alocării mai multor ore de sport în gimnaziu și în liceu:
„Eu tot timpul m-am luptat și pentru acest domeniu, al educației fizice, fiindcă nu s-a dat importanța cuvenită acestei discipline. Două ore la gimnaziu și una la liceu sunt insuficiente, când media în Uniunea Europeană este de 4-5 ore pe săptămână. Iar rezultatul se și vede, pentru că sunt foarte mulți copii bolnavi, cu foarte multe deficiențe de mers, corporale, care se îngrașă sau se deformează. Și, sunt convinsă că fără un corp sănătos nu putem avea o minte sănătoasă.”
O persoană ambițioasă și hotărâtă, președinta SLIPC își dorește pe viitor pentru sine în primul rând sănătate și putere de muncă, pentru a-și putea reprezenta în continuare colegii în toate demersurile pe care le va întreprinde, atât la nivel local, cât și național. Ea se declară adepta dreptății și a loialității față de profesia sa de dascăl și, în cazul în care își va putea continua activitatea prin câștigarea unui nou mandat, în cei 5 ani rămași până la pensie, își dorește să realizeze cât mai multe pentru redobândirea demnității corpului profesoral:
„Sper, și trebuie, ca într-un viitor cât mai apropiat, să ne redobândim prestigiul nostru de dascăli, societatea să fie conștientă de importanța noastră. Nu sunt adepta vorbelor, ci a faptelor, a lucrurilor care se realizează, care se pot face la modul concret. Să ne dea Dumnezeu la toți putere de muncă și sănătate!”, conchide Lucia Cojocaru.
Foto: Ziar de Cluj, Lucia Cojocaru, Facebook Lucia Cojocaru, Sindicat Învățământ Cluj – FSLI