Mirosul inconfundabil de bucatarie este primul lucru care iti atrage atentia cand intri in cantina Primariei din Someseni, probabil cea mai putin populara dintre cantinele publice. Chiar daca numarul de locuri este dublu fata de cel de la cantina din centru, la orele amiezii, in Someseni e pustiu. Mesele mari si patrate de cate opt locuri sunt animate doar de cate o persoana, sau doua in cel mai bun caz.
Meniul este afisat la fiecare masa, iar in sala nici urma de mancare. Clientii nu sunt nevoiti sa impinga tava, asa cum se obisnuieste in cantine, aici este probabil singura „autoservire” cu servire la masa. Asta pentru ca ospataritele apar pe scarile de la usa bucatariei, iau comanda si iti aduc mancarea la masa.
Timpul de livrare a comenzii poate fi estimat dupa sunetele care se aud din bucatarie. In cazul in care se aud batai in lemn, omul stie ca gratarul mai trebuie prajit. Are timp sa arunce o privire in jur, sa admire muscatele si ficusul din colt, cuierele din fier forjat si incaperea deosebit de inalta.
E frig si oamenilor nu le prea vine sa isi idea jos gecile. Mirosul de mancare se imbiba in haine, iar de la radio se aude Tina Turner. Intr-un colt, doi barbati in salopete au terminat de mancat si asteapta nota. Chiar si restul de bani li se aduce de la casa de marcat la masa.
Mancare pe abonament si “la pretentie”
Intre timp, intra un batranel cu o basca si o plasa maro in mana si se duce direct la bucatarie. Femeile il cunosc deja si ii iau plasa, fara sa spuna nimic. Barbatul scoate o sticla de jumatate si o umple cu apa de la aparat si se aseaza tacticos la o masa aproape de intrare, nu inainte de a-si agata basca in cuier.
Nu trece mult timp si ospatarita ii aduce o portie de mancare cu trei chifle. Emil, asa cum aflam ulterior ca il cheama, se apuca de mancat cu o foame de lup si in cinci minute comanda a doua portie, de data asta ciorba, cu alte doua chifle.
“Astea din plasa le duc acasa, sunt pe abonament. De vreo doi ani vin. Cateodata imi mai iau si asa, la pretentie, care nu e pe abonament. De obicei iau numai felul doi, dar acum am luat si o ciorba, ca nu m-am saturat. Sunt mare si am diabet, si cu coma asta la diabet nu te joci, daca mi-e foame trebuie sa mananc, simti cum te scurma diabetul in stomac. Si acum, pe drum, simteam cum ma ia coma”, ne infricoseaza Emil, care se mandreste ca a fost mecanic auto la Armata in tinerete.
Ca la restaurant
Intre timp, in cantina soseste un alt domn, cu un palton lung si caciula cu blana. Emil il pofteste sa ia loc mai aproape, nu chiar la masa lui, ci la cea invecinata, dar barbatul prefera un loc mai in fata. Nici nu apuca sa isi aseze bine paltonul in cuier, ca in fata lui apare tava cu meniul zilei.
Valer vine aici de trei ani, e client fidel.
“Imi place ca e ieftin si bun. E mai ceva ca la restaurant. Pentru opt lei, merita sa vin in fiecare zi, ca stau aproape”, a spus barbatul.
Cei care isi fac abonament platesc opt lei pe zi pentru meniul care, altfel, costa 12 lei. Mancarea este relativ buna, asa cum aveam sa descoperim si noi, daca ne uitam la raportul pret-calitate. Cat despre pret, nu poti fi niciodata sigur, pentru ca gratarul se da la gramaj, numai ca nu vezi niciodata cantarul. Probabil e undeva in bucatarie, unde intra oricine vrea si cunoaste: politisti comunitari de la sectia 7, clienti fideli sau copii ai strazii.
Mancare la caserola, zi de zi
O fetita cu pantaloni roz si o plasa in mana asteapta la intrarea in bucatarie. Dupa cinci minute, una dintre bucatarese ii da o punga plina cu mancare, pusa in galetute de smantana. Multumeste frumos si iese pe usa din spate, pe unde a iesit si un politist mai devreme.
In jur de ora 14.30, bucataresele pleaca grabite, iar personalul ramas numara minutele pana la ora 16, cand se trag obloanele. Cei doi batranei sunt si ultimii clienti pe ziua de azi.
Nu-i nimic, maine foamea lor va fi potolita din nou la Cantina din Someseni.