În 1914, de Crăciun, s-a întâmplat o minune. Soldații din tranșeele Primului Război Mondial și-au băgat picioarele în orgoliile politicienilor cu penisuri mici și au sărbătorit Crăciunul împreună.
Nu că ăia din aceeași armată, ci dușman cu dușman. Britanici cu nemți, care știm cât de mult se iubeau pe vremea aia. Nici acum nu cred că se iubesc foarte mult.
Stăteau ei așa, în tranșee, în seara de Ajun, și s-au gândit: „Bă, nasol Crăciunul ăsta, pe război! Hai să facem să fie magie!” Și-au început să colinde. Britanicii cântau o colindă, iar nemții le răspundeau cu alta. Și tot așa, ca un cor ce prevestea Nașterea Speranței.
Apoi, au început să iasă, timid, din tranșee. S-au întâlnit la mijloc, au schimbat cadouri, au mâncat, au băut, s-au îmbătat, cam cum e Crăciunul la români, minus partea cu: „Dar voi când vă căsătoriți? Când faceți un copil?” În ziua de Crăciun, inamicii de pe front au devenit adversari într-un meci amical de fotbal, de era să dea în apoplexie comandanții lor.
În Al Doilea Război Mondial s-a întâmplat o altă minune. Începând cu 7 septembrie 1940, nemții au bombardat Londra până s-au plictisit. Vreo 9 luni așa, timp în care au aruncat în capul britanicilor vreo 80.000 de bombe.
S-or fi panicat londonezii în primele zile, că nu te trezești zilnic cu orașul bombardat. Apoi, viața și-a reluat cursul. În sensul că bombele nemților au primit ca răspuns impasibilitatea britanicilor. Ok, ne bombardează, dar ce să facem? Ne punem viața pe pauză și stăm ca proștii în buncăre?
Oamenii și-au reluat activitățile de zi cu zi, pub-urile cu geamuri sparte au redeschis butoaiele de bere, londonezii au început să se ajute între ei, să mai repare o casă bombardată, să-și dea 10 lire până la „salar”, dând dovadă de o solidaritate care a șocat întreaga lume.
Au fost jurnaliști care au intervievat londonezi în casele lor, în timp ce nemții dădeau concert de bombe afară, iar nesimțiții de britanici își beau, tacticos, ceaiul de la ora 5.
De ce am menționat aceste două povești? Deoarece sunt exemple că, în situații extreme, mai există rezerve de bunătate în oameni. Dacă în timpul unui război mondial poți da dovadă că încă ești om, înseamnă că mai există speranță pentru bila asta care plutește prin cosmos.
La 80 de ani după ce britanicii le-au zis „fock you!” nemților, un „banal” virus ne-a băgat în tranșeele urii. Nu că și-ar lua gâții dușman cu dușman, dar s-ar linșa membrii aceleiași familii, s-ar arde pe rug prietenii, pe motive de virus inexistent, „vor să ne omoare și să controleze populația!”, „vor să ne cipeze prin vaccinuri!” și alte povești scornite de minți mult prea odihnite. 80 de ani de pace și bunăstare ne-au relaxat atât de mult, încât maximul de rebeliune pe care ni-l permitem e să ne certăm ca proștii pe facebook. Studiile mele sunt mai bune decât ale tale!
Nu știu ce s-a întâmplat în acești 80 de ani, de am ajuns să ne sărim la beregată la cea mai mică opinie care ne contrazice. Că progres, că tehnologie, că draci beți. Am ajuns atât de neoameni, încât soldații ăia care au sărbătorit Crăciunul împreună ar râde și cu curul de noi.
Că tot se vorbește de război în ultima vreme. Dacă o pandemie a reușit să îngenuncheze umanitatea atât de ușor, ce-am face, frate, dacă ne-am trezi într-un nou război mondial?
Ceva îmi spune că nu am reacționa ca britanicii bombardați de nemți.
(Răzvan Dragoș, pentru strictsecret.ro)