Am ridicat din sprâncene când, sunând vineri să fac o rezervare la „noul” restaurant japonez Hikari, versiunea extinsă şi renovată, am primit cu refuz: e full house. No, mi-am zis, nu-i bai. Dați-mi 6 locuri pe sâmbătă. Nu putem, mi-a spus amabil doamna, şi sâmbătă e rezervat tot. No, lasă-mă, au înnebunit clujenii?, m-am întrebat.
Şi cu greu, dar numai pentru că am avut noroc, am prins pe duminică seara rezervare.
Să extinzi şi să renovezi un restaurant ce are deja mega succes e o întreprindere cam riscantă. De aia am făcut comparația cu Home Alone 2, fiindcă, de obicei, continuarea unui film de succes e un rateu în 99 la sută din cazuri, dar, când reuşeşte, devine un lucru la care oamenii se întorc iar şi iar.
O să citiți părerile mele despre Hikari, capitolul „nou” mai jos, dar, de fapt, proprietarii restaurantului nu au nevoie de ele. Căci cum ştiu cei de la Hikari că le-a reuşit din nou? Păi, pentru că oamenii au venit natural şi au făcut full house, zi de zi, de la deschidere. Adică le-a fost dor oamenilor „să mănânce” din experiența Hikari. Restul îs poveştile lui Alexa sau ale lui X sau Y, fiecare cu gusturile lui.
Însă această redeschidere reuşită şi ca design, şi ca meniu, pentru mine, ca atent observator al „pieței” clujene a ospitalității, mi-a adus o revelație interesantă – şi anume că la Cluj-Napoca s-a creat, e drept, cu greu şi în timp, o pătură de clienți care „ştiu” cu mâncarea. Nu e o pătură groasă, şi asta e drept, e ca o plăpumică de vară, dar de aici se poate consolida sau creşte mult de tot.
Clujul a crescut enorm pe piața de HoReCa în ultimii 10 ani. Hoteluri şi francize incredibile, puzderie de bistrouri şi concepte (am ajuns să avem şi sandvicerie de tip australian, mânca-ți-aş), dar cei care pun de mâncare pe masă cu sens sunt încă foarte puțini.
Vedeți voi, asta e credința mea: există restaurante unde mergi să mănânci şi restaurante unde mergi să înțelegi ceva. Hikari, proaspăt redeschis şi extins în Cluj, da, tot în incinta hotelului Radisson Blu, face parte din a doua categorie — şi asta nu e puțin lucru într-un oraş care confundă adesea instagramul de #foodporn şi #ilovemylife cu excelența.
Ce-au făcut japonezii cu mâncarea e ceea ce grecii au făcut cu filosofia: au transformat o necesitate biologică într-o formă de cunoaştere.
La Hikari, lucrurile astea se simt prin mâna impecabilă a lui Alex Răcătău, sushi chef la Hikari. Alex nu e un tip prea vorbăreț, parcă s-a impregnat în Japonia din stilul minimalist al culturii, din filosofia de viață a lor, a comunicării măsurate.
Chef Alex Răcătău, absolvent de Sculpturǎ al Universității de Artă și Design Cluj-Napoca, şi care a ajuns sǎ sculpteze mâncare, nu marmurǎ, e genul de tip care nu-ți explică savant de unde vine somonul sau tonul sau câte generații de meşteri au perfecționat în sute de ani tehnica de tăiere a peştelui. Ci te lasă să „înțelegi” că totul la Hikari, de la texturi la temperaturi, de la proporții la joaca unei salate cu rață fragedă, spune o poveste fără cuvinte.
Vă pun poze aici cu redeschiderea, e tot ce trebuie: spațiu regândit, meniu recalibrat, aceeaşi obsesie pentru detaliu care i-a consacrat.
Dar dincolo de bifele evidente, Hikari aduce la masă ceva mai rar în peisajul gastronomic clujean — o experiență care nu țipă la tine.
Calmul ăsta de a găti cât mai aproape de perfecțiune şi pentru un număr deja dublu de muşterii e semnătura reală a lui Răcătău.
Bucătăria japoneză autentică nu seduce prin exces, ci prin precizie. E diferența dintre un lăutar care „bagă” toate notele din Rapsodie şi un violonist de top care ştie exact unde să lase spațiu. La Hikari, spațiul ăsta există.
Nu-i un restaurant pentru toată lumea şi nici nu pretinde să fie. Nu instig la snobism, stați calmi. Ştiți că eu mănânc şi în cantine muncitoreşti şi în „boalde” de cartier.
Dar Hikari e pentru cei care au depăşit faza în care premium înseamnă automat bun, dar şi pentru cei care înțeleg că simplitatea e, de fapt, cel mai greu de atins.
Japonezii au un concept — kodawari — care descrie devotamentul obsesiv față de un singur lucru, până la perfecțiune. Hikari a internalizat asta: de la ingrediente, la atmosferă, la personalul amabil şi elegant, la „capcanele” plăcute din meniu, căci unele preparate mai misterioase se lasă descoperite intenționat şi sunt uau.
Asta am (re)simțit duminică seara la Hikari: mâncarea pe care am primit-o a fost o formă totală de respect pentru mine. Aşa va fi şi pentru tine, dacă mergi acolo.
Bine ai revenit, Hikari. Mai vreau.
PS: „Tata, când pui pozele, sǎ scrii cǎ MIE mi-au plǎcut foarte mult stridiile şi deserturile”, mi-a ordonat sa menționez reporterul gastronomic Ştefan Alexa, 9 ani.
PS2: Nu glumesc cu rezervǎrile, sunați înainte la +40752 312 392, sǎ nu mergeți de caşbeci şi sǎ nu gǎsiți loc.
PS3: Nu e reclamǎ plǎtitǎ, fiindcǎ sigur vor fi papagali prețioşi sǎ se întrebe asta. Scriu mereu ce vreau. Am plǎtit consumația cu tot dragul şi am lǎsat tipsuri memorabile, cǎci au meritat oamenii.
PS4: No, vine prima steluțǎ la Cluj? Au crescut şansele.
