După amânări şi răsamânări, la mijlocul lunii februarie, prim ministrul Florin Cîţu a prezentat proiectul de buget al ţării pe acest an. Cu chiu cu vai, unele ministere cheie, cum ar fi Sănătatea şi Educaţia, primesc ceva în plus faţă de execuţia bugetară a anului trecut – cât s-a alocat şi cheltuit efectiv în 2020. Măcar atât, pentru că, în rest, sunt multe promisiuni despre unele reforme atât de necesare în societate, dar despre care eu nu mai am speranţe că vor fi vreodată impuse în ţărişoara noastră.
“Sunt 4 reforme: pensii, salarizare, educație și administrare fiscală. Nu mulți își asumă riscul de a face reforme. Eu mi-l asum, indiferent de costul politic”, spune premierul Florin Cîţu. O să mă explic de ce nu mai cred în multe din aceste promisiuni, sau mai exact, spun că şi dacă va încerca să facă aceste reforme, actualul premier va plăti un cost politic uriaş: va fi debarcat de urgenţă din funcţie, nu va mai avea trambulină pentru preşedinţia PNL şi va redeveni un parlamentar oarecare şi un analist economic şi politic.
Să vorbim puţin despre pensii. În sistemul public de pensii din România există inegalităţi flagrante. Cea mai mare nedreptate este în opinia multora, faptul că există aşa numitele pensii speciale, sau nesimţite cum le mai spun unii, în care largi categorii de pensionari, din magistratură, din serviciile secrete, din poliţie, din parlament, etc. primesc pensii, nu în funcţie de contribuţiile plătite de-a lungul vieţii – aşa cum primesc ceilalţi, ci prin alte formule magice de calcul, ce-i duc spre pensii de sute de milioane de lei lunar. Nimeni până acum nu a reuşit să se atingă de aceste pensii, cine a încercat a pierdut bătălia, fie din cauza rezistenţei teribile venite din zona acestor categorii privilegiate, fie la Curtea Constituţională, unde magistraţii de acolo au avut un interes direct să nu permită eliminarea sau impozitarea acestor venituri.
O soluţie rezonabilă ar fi transformarea acestor pensii speciale în pensii ocupaţionale, adică fiecare categorie de astfel de salariaţi să contribuie pe parcursul activităţii în breasla proprie, din salariile lor – cele mai multe foarte mari, iar breasla să le dea pensii mari atunci când se vor pensiona. Dar nu (poate)face nimeni nimic! La polul opus sunt pensiile foarte mici, care pe bună dreptate ar trebui mărite, dar nu sunt bani, în vremurile complicate de pandemie. Raportul salariat – pensionar este de aproximativ 1:1 în prezent, faţă de 4:1 în 1989, mai este şi emigraţia masivă a salariaţilor din ultimii ani, în fiecare an bugetul de pensii este suplimentat din bugetul de stat, şi în aceste condiţii, e greu de spus unde se va ajunge în acest ritm!
Are rost să vorbim despre reforma salarizării din sistemul public? Vrea coaliţia actuală să facă ceva concret în acest sens? Nu prea cred. După ce presa a vuit cu informaţii despre valul de sporuri nemeritate şi sfidătoare faţă de cei care sunt plătiţi corect în funcţie de cât muncesc, aflăm că s-a amânat punerea în practică a plafonării sporurilor până peste câteva luni, poate peste un an, poate la Sfântul Aşteaptă! Aţi văzut că avem sporuri de sporuri, nene, sporuri pentru munca la domiciliu, sporuri pentru folosit calculatorul, sporuri de periculozitate în instituții care nu au niciun grad de periculozitate pentru angajaţi, etc., unele mai nejustificate ca altele. Din nou bătaie de joc la adresa oamenilor care trudesc din greu să achite taxele din care se plătesc acele sporuri. Deci, am revenit la plebe şi aristocraţie în sistemul de salarizare şi nu ştim noi?
Nici în celelalte două domenii amintite de premierul Cîţu, educaţie şi administrare fiscală, nu s-au prea făcut reforme de substanţă până acum. Avem programe si sisteme de predare învechite, nu există nici timp, nici chef, nici regulamente care să permită profesorilor să vadă calităţile şi abilităţile fiecărui copil. Şi pe care apoi să le încurajeze şi să le dezvolte. Avem şi aici sistemul paralel al orelor private, pe care mulţi părinţi îl văd salvator – dau banul şi au “rezolvat” problema, dar care îşi arată şi el din ce în ce mai pregnant, limitele. Despre administrare fiscală ce să mai zicem, când noi verificăm tot bătrânul registru de casă, când ţinem oamenii la cozi să-şi plătească taxele şi colectăm puţin din piaţă iar şmecherii evaziunii fiscale ne râd în nas de pe plajele însorite ale mapamondului. În concluzie, îi urăm succes domnului Cîţu, în lupta domniei sale cu morile de vânt. Asta dacă nu cumva o va si abandona încă înainte de a o începe.