Nota bene: În loc de DNA puteți pune orice alt acronim al oricărei alte instituții de forță din așa-zisul stat român…
Abia aseară ați aflat că procurorii falsifică probe, le produc chiar și că fac presiuni de borfași asupra martorilor (ei înșiși, în mare lor majoritate niște borfași)? E-n lumea lor, cea în care își iau morții în organ și-și gratulează mamele despre origini.
Educația le este defectă, școala le este proastă. Trăind printre borfași și educați de niște borfași, mulți sunt mai borfași ca borfașii. Când profesorii lor sunt foștii milițieni și securiști care obțineau probe prin bătaie și înscenări, ei ce să fi învățat?
Ne-am rezolvat noi, societatea românească de tranziție și post-tranziție, problemele cu vechea “orânduire”? Nu. Ne fac capitalism de cumetrie premianții cu coroniță la supt ideologie de sub poala lui Nea’ Ceașcă, politrucii fostului partid comunist român, milițienii și securiștii. Cum scriam și anul trecut pe vremea aceasta: “Nici nu știm care-i acoperitul din Șparlament și, mai grav, nici nu știm câți împart dreptatea sub acoperire prin Tribunale și Procuraturi”.
De slugile partidului comunist român avem parte și azi.
Iar regimul comunist, care avea nevoie de slugi fidele care să „execute şi nu să discute”, îşi confecţionase o liotă de analfabeţi în uniformă (sau uniformizați la creier) care înţelegeau prin „lege” şi aplicarea acesteia simpla lor prezenţă cu cascheta dată pe ceafă şi pulanul bălăngănind pe lângă vipuşcă (sau cu pixul încremenit de-asupra cererii omului muncii venit să cerșească vreo favoare). „Eu reprezint statul” şi „n-are cine ce să-mi facă, legea sunt eu” – aceasta este mentalitate, taxată drept „de miliţian”.
Ținea (încă mai ţine) strict de educaţie (de lipsa sau deformarea acesteia): „dacă am uniformă, eu sunt statul; dacă eu sunt statul, lumea tremură în faţa mea”.
V-am mai zis: „Miliţianul” avea dreptul să-ţi nenorocească viaţa. Pentru el, simpla întâlnire cu tine, cetăţeanul, reprezenta prilej de suspiciune – ceva tot trebuie să fi făcut altfel nu exista motiv să se afle el acolo. „Miliţianul” exista doar ca să te tragă pe dreapta când vâjâiau pe şosele maşinile cu girofar. Orizontul tuturor libertăţilor se termina cu câte un „miliţian” crăcănat, plin de importanţă tâmpă, în mijlocul drumului.
De aceea, la atâția ani de la Decembrie 1989 nu ne facem bine, că proștii și slugile au rămas pe loc, iar mentalitatea de „miliţian” a fost cultivată la nivel de autorităţi, indiferent dacă-s numite sau sunt alese. De aceea și trăim în minciuna că numai instituțiile de forță ar fi benefice prezervării democrației, când, de fapt, speranța ar trebui să ne stea în instituțiile democratice, principiile după care acestea sunt conduse și independența celor care le umplu temporar.
Și să nu ne facem chip cioplit di șefii instituțiilor. Sunt oameni, sunt la fel de defecți ca noi. Sunt tributari unui lanța al slăbiciunilor indiferent că se declară “fără mamă, fără tată”. Un „Tătuc” și o “Mămică” au și ei pe uneva.
Când Adrian Năstase a înfiinţat „Parchetul Naţional Anticorupţie”, mi-am pus întrebarea: ce-au să anticorupţioneze procurorii anticorupţie nevoiţi să stea gârboviţi în faţa deciziei politice a ministrului Justiţiei, îngenunchiat, la rândul său, în faţa premierului care, chiar dacă se dă tare şi mare de ochii lumii, este pus să dea socoteală „sponsorilor” din propriul partid? Întrebarea nu are nici azi un răspuns valabil – nu după ce asist la cum pier ai lor corupți de câte ori vin ai noștri corupți la putere. Și viceversa.
Instituțiile de forță ale statului sunt doar parul cu care-și dau în cap să se liniștească-ntre ei și să ne mintă pe noi că fac anticorupție.
Politicul ţine în mână pâinea, cârnatul şi cuţitul, dar de ochii lumii se roagă de alții să facă împărțeala. Iar cine-mparte, parte-și face. Dorul de miliţieni a născut miliţieni: în Parlament, în Guvern, în partide și în așa zisa societate civilă.
Iar mentalitatea de miliţian îşi cere obiectul muncii: cetățeanul are nevoie de bici, puterea îi duce dorul.