Editorial

Despre munca si rusine, cu doamna Aurelia Cristea

N-am avut parinti care sa-mi puna totul pe tava. Din contra. De cand am implinit 18 ani, mi-am luat inima in dinti si mopul in mana si am intrat in campul muncii. Primul meu job a fost cat se poate de umil si umilitor. Am muncit pentru Pastila, un patron de local care isi aducea nevasta si amanta pe aceeasi terasa doar ca sa le arate tuturor ca el poate, iar in timpul liber ma intreba daca am unde sa dorm, ca, daca nu, are el o garsoniera draguta. Am fost ospatarita, picolita si femeie de serviciu de la opt dimineata pana la ultimul client, am carat mese si scaune din fier forjat la ora la care cei mai multi se intorc de pe-o parte pe alta in cearsafurile calde. I-am distrus surorii mele, pentru ca eu aveam, pe vremea aia, o singura pereche de pantofi pe sezon, balerinii colorati in fuga printre mese.

M-am epuizat si am renuntat abia in ziua in care, de la caratul meselor pe terasa care trebuia facuta si adunata in fiecare zi, mi-a pleznit o vena pe genunchiul drept. Am plecat asa, la mare. Cu un picior negru. Nu mai conta, mi-am permis excursia.  Si nu mi-e rusine!

Nu mi-a fost niciodata rusine de munca. Nicio munca nu e mai rusinoasa decat alta.

Cand am intrat in presa, castigam 350 de lei pe luna. Din primul salariu, pentru ca mi-am dorit-o atat de mult, mi-am cumparat o geaca de piele, iar restul lunii am mancat dulceata si zacusca. Si am castigat 350 de lei multe luni. Dar eram fericita ca ma lasa cineva sa-mi pun numele sub un articol. Si nu mi-e rusine!

Am „dat-o cu mucii in fasole” de multe ori, dar am lucrat cu oameni minunati, care m-au adus inapoi pe cararea scrisului curat si sincer. Acum sunt mandra ca fac parte din echipa care a reusit sa creasca un ziar cu zeci de mii de vizitatori…de la zero. Si nu mi-e rusine!

Cu totii am muncit si muncim in continuare, cu gandul la un maine mai bun, mai fara de griji. Unii au vandut la aprozar, altii in piete, altii au spalat scari de bloc visand cu ochii deschisi la ziua in care toate astea o sa fie doar o amintire.

Dar viitorul dumneavoastra este deja mai bun, doamna ministru pentru Dialog Social Aurelia Cristea.

De aceea, va intreb: de ce a trebuit sa mintiti? De ce, daca nu va e rusine cu tineretea de vanzatoare, daca o viata intreaga ati muncit sa ajungeti unde sunteti azi, ati  preferat sa schimbati trecutul si prezentul dintr-o singura miscare de incheietura? De la doctorand la profesor. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *