Tudor Giurgiu e un ipocrit. Un ardelean cu principii de mitic, care pune presiune pe autoritati si se plange mereu, folosindu-se de reputatia TIFF-ului.
E ipocrit cand il ataca pe Emil Boc pentru banii cheltuiti pe Loreen – o spun eu, omul care a contestat vehement aceasta decizie – fiindca Emil Boc a cheltuit bani din sponsorizari si nu din bani publici. Iar reprosul lui Giurgiu adresat lui Boc este cel putin necuviincios, daca tinem cont de faptul ca Emil Boc a impus, ca un dat, ca un lucru de netagaduit, ca din bugetul Clujului sa se aloce TIFF-ului 100.000 de euro anual.
Poate ca lui Giurgiu suma i se pare mica. Eu, insa, o sa va convertesc dumneavoastra, cititorilor mei, aceasta suma in lucruri pe care Giurgiu le poate face din acesti bani publici, pentru a-si usura misiunea organizarii TIFF-ului.
Si o sa vedeti ca acesti bani nu sunt putini, ci, din contra, niste bani foarte utili.
Cu 100.000 de euro, domnul Giurgiu poate cumpara peste 1.600 de nopti de cazare si sa cazeze acolo peste 250 de invitati timp de 7 zile. De aceiasi bani, domnul Giurgiu poate cumpara peste 14.000 de portii de mancare pentru voluntari. Si exemplele ar putea continua.
De aceea, cred ca domnul Giurgiu ar trebui sa rosteasca in fiecare an cate un „Multumesc” atat domnului Boc, atat Consiliului Local, cat si clujenilor.
Tudor Giurgiu este un vizionar. Iar asta nu ii poate lua nimeni acestui tanar talentat, care a stiut sa speculeze o nevoie culturala si sa aseze TIFF-ul pe harta cinematografiei mondiale.
Este un om care a avut rabdare sa creasca an de an acest festival, un om care a avut ambitia, ca si Constantin Chiriac la Sibiu, sa dovedeasca faptul ca si proiectele culturale pot genera profit: financiar, social, cultural, emotional.
Iar asta ne duce la urmatoarea propozitie: Tudor Giurgiu este un om de afaceri. Si un bun manager.
Sigur, cei mai multi dintre sponsorii sai o sa va spuna ca Tudor Giurgiu e un cinic, care nu pregeta sa laude un mare sponsor in acest an, iar in anul viitor sa tradeze pentru o suma mai mare. Ca un mercenar al culturii ce si este.
Dar, in esenta, el actioneaza ca un om de afaceri. Chiar daca interfata sa este o asociatie culturala. Sa nu va inchipuiti nicio secunda ca Tudor Giurgiu a creat TIFF-ul impins la spate de sentimente de voluntariat comunitar. El si persoanele apropiate lui, care, intr-adevar muncesc pentru festival, sunt retribuiti foarte consistent pentru activitatea prestata.
Cele cateva sute de mii de euro pe care Tudor Giurgiu le-a obtinut an de an din sponsorizari au fost mereu bine dramuite, in asa fel incat sa ii ramana si lui o suma mai mult decat consistenta, drept rasplata pentru „prestari servicii”.
Aidoma turneelor de tenis, sigur, cu o componenta mai lucrativa si mai comerciala, si festivalurile de film sunt niste proiecte de business, daca sunt corect gandite.
Dupa 12 ani, simt ca Tudor Giurgiu simte ca a venit vremea unui exit, ca TIFF-ul poate fi vandut si dus la un alt nivel. Sunt mai multe elemente care il fac pe Giurgiu sa se gandeasca la o asemenea decizie.
Contextul economic este infernal. Suntem in al saselea an de criza si, pentru cei ce cunosc cu adevarat lumea asta, al saselea an de cand sponsorii mari ai Romaniei au arici la buzunar.
Suta de mii de euro pe care Vodafone o acorda lejer acum sase ani este, in acest moment, impartita intre cel putin zece proiecte. Nu-i mai putin adevarat ca Giurgiu si-a mancat malaiul, dezamagind prin atitudinea de mercenar sponsori mari, care nu au mai confirmat participarea in anii urmatori.
In plus, banii de la minister sau alte institutii de stat sunt, si ei, cu atentie dramuiti. Iar Tudor Giurgiu nu mai are sprijinul politic pe care il avea in 2008.
Contextul local este si el important. Pe de o parte, Tudor Giurgiu poate vinde festivalul si mai bine folosindu-se de perspectiva castigarii identitatii de Capitala Europeana a Tineretului, precum si de participarea Clujului la proiectul de Capitala Culturala Europeana.
Pe de alta parte, stranie constatare, TIFF-ul nu a prins la Cluj. Nu a prins pentru majoritatea clujenilor. Nu aveti decat sa ma contraziceti, ignorati cat vreti realitatea, dar TIFF-ul produce emulatie mai mare in Romania decat la Cluj. Unde este apreciat de o mana de maxim 5.000 de oameni, foarte putin in comparatie cu cei peste 450.000 de rezidenti permanenti sau temporari ai orasului.
TIFF-ul n-a spart ocoseala clujenilor, n-a devenit popular in randul unui numar mai mare de oameni din cauza „sindromului Clujului”, desi Tudor Giurgiu a incercat cu ambitie si inteligenta sa duca TIFF-ul in cartiere, in zone neconventionale, tocmai pentru a intinde o mana de cultura clujenilor.
„Sindromul Clujului”, si iarasi o sa ziceti ca jignesc acest oras de cinci stele, il inteleg mai bine si s-au lovit de el toti cei ce au organizat vreodata ceva mai mare decat o nunta de 200 de persoane. E acea mandrie tampita care ii face pe clujeni sa comenteze mereu, sa refuze sa participe dandu-si mereu cu parerea.
Au refuzat sa mearga la Beyonce pentru ca era innorat si ameninta sa ploua, cand Beyonce strangea (si strange) 50.000 de oameni lejer in orice alta parte a lumii. La Iron Maiden, si va vorbesc in cunostinta de cauza, 70% din asistenta a fost din afara Clujului. Vazand ca vine Scorpions sau UB 40, i-am vazut pe clujeni stramband din nas: „Ce, alea-s trupe?”, de parca toata viata lor s-au tras de chiloti cu Madonna si Sting si nu pot sa coboare sub acest nivel.
„Sindromul Clujului” este motivul pentru care Tudor Giurgiu a inteles ca nu a reusit in totalitate. Daca in alti ani se mai straduia sa aduca cate o vedeta internationala sau sa apeleze la clipuri de promovare cu tenta umoristica, in acest an a capotat si a ales sa promoveze atat prin paletarul de firme, cat si prin promo-uri, cinematografia pura. Semn ca a renuntat sa mai incerce sa castige bunavointa Clujului, semn ca pregateste festivalul de insuratoare.
Am trait si eu acest sentiment si nu de putine ori, am trait sentimentul ca am reusit, dar, de fapt, nu am reusit. E straniu si ciudat ce afirm, dar asta e sentimentul pe care cred ca il traieste Giurgiu.
E sentimentul care te face sa crezi ca nu esti bun sau ca nu esti apreciat sau ca aia sunt prosti si tu destept sau ca trebuie sa iei o pauza.
Nu stiu daca e putin din toate astea sau doar una dintre perspective, dar stiu ca Clujul mai are mult de recuperat ca si comunitate pentru ca numarul celor ce pot face lucruri precum Tudor Giurgiu sa se mareasca.