Unul dintre miturile fundamentale ale capitalismului contemporan se întemeiază pe promisiunile prosperității generate de funcționarea pieței libere. „Mâna nevăzută” a pieței, după cum afirma Adam Smith, profetul capitalismului liberal, nu greșește niciodată. În studiul său clasic despre bogăția națiunilor, părintele economiei libere sugera, încă din 1776, că libera manifestare a opțiunilor consumatorilor va duce la o societate mai bună. Altfel spus, consumul (sau cererea) cuplat cu dorința de înavuțire (prin intermediul concurenței comerciale libere) va stabili și va îmbunătăți producția (sau bunurile pe care le achiziționăm). Vânzând produse pe care oamenii și le doresc, producătorii urmăresc să obțină bani, iar dorința lor de îmbogățire va conduce la bunăstarea generală, prin eficiență economică. Raționamentul este următorul: fiind liberi să alegem, această libertate economică va rezolva toate problemele economice și sociale. Pentru că piața nu stabilește numai prețuri, ea creează, după cum spunea Hayek, o „ordine spontană” – pentru teoreticienii liberalismului, de fapt, piața este singura formulă naturală care duce la o lume mai bună.
Ideea pare simplă și eficace; nu e de mirare că a devenit un truism economic: dacă cererea este mare, atunci va crește producția, prin urmare și competitivitatea, astfel vor scădea prețurile. De aici iluzia eficienței magice a economiilor de piață, care permite pieței să regleze nevoile oamenilor și care va stabili, pornind de la ceea ce se cere și nu se cere, ce e valoros și ce nu e valoros. Dacă oamenii vor cere un anumit produs, atunci producătorii vor acoperi această cerere, iar legile naturale ale comerțului, cuplate cu principiile pieței, vor conduce la prețuri bune, marfă și mai bună, consumată de cetățeni fericiți.
Ideea de bază a capitalismului „de piață” este aceea că economia e reglată indirect, prin deciziile luate de către consumatorii individuali. Prețurile, calitatea, cantitățile sunt stabilite prin niște decizii nevăzute, realizate „în piață”. Acest tip de capitalism, care susținea că a învins comunismul „demonstrând” că o piață reglementată, o economie planificată nu pot să funcționeze bine, a fost asumat și în România, însoțit de formulele misticii neoliberale. Să ia decizii piața și totul va merge bine; să lăsăm piața „liberă”, ea „știe ce face”, ea se va „auto-regla”, își va corecta singură defectele; piața poate stabili, aproape magic, ce e corect și ce e incorect, au recitat la nesfârșit liderii politici de la noi. Mecanismele pieței, nu-i așa, sunt mai bune decât orice gândire umană. Pe aceasta filosofie s-a bazat și comandamentul privatizărilor cu orice preț. Vânzarea proprietăților și întreprinderilor statului către „piața liberă”, eliminarea intereselor publice din economie, neimplicarea în funcționarea capitalismului au fost mantrele ultimelor decenii.
Anunțul făcut recent de către Consiliul Concurenței, care a penalizat 25 de companii, 4 retaileri și 21 de furnizori, cu amenzi totale de aproape 35 de milioane de euro ar trebui să ne pună pe gânduri. Ce s-a întâmplat arată că formula magică a pieței libere – dacă guvernul nu intervine, atunci e cel mai bine – este greșită. Firmele penalizate nu erau compuse din niște „barbari” ai capitalismului sălbatic din Est, care nu înțelegeau „valorile pieței”. Multe dintre ele fac parte din companii germane, austriece și franceze, care ar fi trebuit să aplice regulile sfinte ale capitalismului „pozitiv” și „natural”.
Ce făceau (și ce fac de fapt mulți jucători de pe piața de la noi) acești capitaliști „corecți” și foarte bogați – să nu uităm că primii 5 retaileri de la noi au o cotă de piață de 30%, adică aproximativ 3,5 miliarde de euro! Ei stabileau, de comun acord, prețuri obligatorii de la raft. Fără niciun fel de respect pentru principiul concurenței și eludând obligativitatea furnizării de produse de calitate, în conformitate cu valorile stabilite de consum, ei conduceau discret mâna nevăzută a pieței în așa fel încât aceasta să scrie la raft prețurile dorite. Vedem cum, dacă sunt lăsate libere, companiile din piață găsesc repede mijloace de a „fenta” regulile jocului. Prețurile nu mai sunt stabilite în piață, ci la „mica înțelegere” a capitaliștilor, prin impunerea de condiții contractuale.
„Bunăstarea consumatorului”, clamată și impusă de prevederile Uniunii Europene, este doar un slogan. Pentru retailerii care controlează peste 76% din vânzări realizate în piața alimentelor, piața liberă este locul lor de joacă. Conform datelor oferite pe site-ul consiliului concurenței, marii retaileri care au ocupat aproape complet piața din România, stabileau „de comun acord” valoarea produselor de pe piața bunurilor alimentare. De fapt retailerii se ocupau cu restricționarea prețurilor și așa se explică de ce prețul alimentelor în România este adeseori mai mare decât în capitalele europene. În condițiile în care, de exemplu, 50% din piața laptelui din România este controlată de 3 producători, dintre care doi sunt multinaționale, nu e de mirare că prețul laptelui a crescut sistematic, între 10 și 7,7% în ultimii 3 ani. În condițiile în care nu numai că oferta este controlată, ci și distribuția în alte contexte este limitată, mâna invizibilă a devenit mâna care intră adânc în buzunarele clienților. Simplu spus – să zicem că un litru de lapte costă 4,4 lei (aproximativ 1 euro). Indiferent dacă cererea creștea sau scădea, dacă existau și alte posibilități de a se vinde produsele cu un preț mai mic, dacă producătorii erau dispuși să comercializeze cu 2-2.50, ei erau obligați prin contract să păstreze prețul prestabilit de retaileri. Astfel decizia „morală” a pieței a fost substituită rapid de dorința „imorală” a celor care care caută profit, marile grupuri occidentale.
Aceeași situație există și pe alte piețe – un exemplu relevant găsim în vânzarea de produse petroliere. În condițiile în care prețul petrolului la nivel internațional a scăzut dramatic (de exemplu pe 13.01.2015 barilul de țiței era cotat la 45,89 dolari, în condițiile în care în iunie 2014 era anunțat un preț de 115 dolari pe baril), în România scăderea este moderată. Dacă în Statele Unite litrul de benzină se vinde acum la un preț mediu de 0,97 dolari (date oferite de Banca Mondială), în România prețul este de 1,7 dolari/ litru (la pompă între 4,95 și 5,44). Însă, dacă în iulie 2014 prețul la pompă era de aproximativ 6,29 lei, de ce a scăzut cu mai puțin de 1,5 lei, în condițiile în care creșterile de atunci erau justificată de prețul internațional al barilului? Prețul benzinei nu au urmat nici regulile cererii și ofertei, nici principiul „moralității” pieței libere.
De ce nu se activează mecanismele auto-reglementare ale pieței? Pentru că profitul este adevăratul dictator al economiei capitaliste. De fapt, legea cererii și a ofertei nu este funcțională decât în utopiile neoliberalilor, care bântuie și prin creierele politicienilor de la noi. După Milton Friedman, apologetul neoliberalismului contemporan, libertatea economică, mâna nevăzută a pieței și neimplicarea statului sunt singurele care garantează prosperitatea. Însă „sfânta treime economică” a propagandiștilor pieței libere nu poate ascunde faptul că, așa cum s-a întâmplat și în cazul promisiunilor „bune” ale comunismului, tot timpul se vor găsi indivizi fără scrupule, care vor ști să profite de slăbiciunile sistemului și care vor exploata în beneficiu propriu avantajele oferite de situații nefavorabile pentru alții. Și dacă nici marile companii internaționale nu știu ce e capitalismul, atunci cine ar trebui să îi învețe pe români legile și principiile acestuia?