Reportaj

Cum a transformat doctorul Szentagotai un azil intr-o adevarata casa pentru seniorii Clujului

Nu toate caminele de batrani sunt triste. Nu toate pastreaza, in aer, mirosul de medicamente amestecat cu frica mortii. Exista locuri in care batraneii chiar se bucura sa-si vada doctorul, omul care se ingrijeste de ei si care ii saluta in fiecare zi cu un zambet larg imprimat pe fata. Chiar daca stiu ca de aici vor pleca doar cand sunt pregatiti sa paraseasca de tot lumea in care traim, bunicii de la Caminul pentru seniori Teodora, sunt cei mai fericiti dintre seniorii bolnavi.

“Nu putem decat sa le oferim o moarte frumoasa, daca se poate ca moartea sa fie frumoasa. Daca nu, cel putin o moarte demna”, spune Lorant Szentagotai, directorul centrului.

La vederea lui, bunicii se lumineaza la fata. E omul care imparte, in cutiute distincte, 1.300 de pastile pe zi pentru 103 batranei pe care ii are in ingrijire. O doamna imobilizata la pat, ce e aici de 7 ani, il saruta si-I spune “iubi”. Stie ca el o sa-i aduca ciocolata mai tarziu, iar ea il iubeste, chiar daca sufera de dementa, cum stie mai bine – cu o imbratisare lunga, stangace.

Aproape 20 de ore pe zi, el e aici. Vine dimineata la 6 si pleaca seara, dupa 10. E singurul medic, singurul care stie ce sa faca in caz de urgenta ori cand intervine vreo problema. Iar oamenii s-au obisnuit atat de mult cu prezenta lui vioaie incat zambesc doar cand il vad.

“La noi, majoritatea care vin, vin aici pentru totdeauna. E greu sa lucrezi cu gandul asta, dar trebuie sa te identifici cu ei. Multi sufera de dementa; e foarte greu, dar am un personal foarte bun, pregatit pentru asta. In fiecare zi, la sedinta, le spun – nu va uitati la cine sunt, uitati-va la cine au fost. Din pacate, majoritatea care sufera de dementa sunt farmacisti, medici, ingineri, intelectuali. Va spun sincer, pana acum aveam impresia ca daca iti folosesti capul, totusi ramane ceva. Cu toate astea, n-am nici o Lelea Floare, nici un Bade Ioan, numai oameni intelectuali”, povesteste el.

Ultimul curs impreuna

In birou, ca sa nu uite cine au fost oamenii care i-au trecut pragul caminului, medicul  are doua dosare groase cu povestea oamenilor care si-au trait aici ultimele zile, saptamani sau ani din viata. “Oameni, Vieti si Destine” scrie pe copertile groase ale dosarelor care reprezinta o adevarata mandrie pentru doctor. In ele e si povestea de viata a unor oameni important pentru el, profesori de la facultate care l-au format si l-au ajutat sa ajunga unde e astazi.

 “Cel mai tragic caz a fost cel al profesorului Stoica. L-am adus dintre boschetari. A fost un om extraordinar, profesor de psihiatrie la facultate. A avut probleme, la 70 de ani facea lucrari de doctorat pentru medicii tineri. Cand n-a mai putut face asta, a ajuns pe strada. Asa a ajuns la mine, un sfarsit trist. Dar aici s-a simtit foarte bine. Tot timpul zicea ca o sa tinem ultimul curs impreuna. Si asa a si fost”, rememoreaza el.

Are 40 de ani de medicina in spate – 20 la spital, 20 la centru. In decembrie o sa se implineasca un deceniu de cand a deschis pentru prima data usile caminului, care la inceput avea doar doua camere si doua paturi. Acum, in cele peste 50 de camera stau 103 batrani. Prin aceste camere au trecut fosti detinuti politici, actori, angajati ai Teatrului National sau ai Operei. Cu totii au fotografiile inramate si asezate in camera de relaxare a centrului.

“Din pacate, in multe camine se merge pe principiul “sa aiba unde sa doarma, sa manance, sa fie undeva”. Noi avem cluburi de doua ori pe saptamana, ceaiul de la ora cinci de doua ori pe saptamana, avem concerte, in fiecare saptamana avem cate o serbare. Personalul e de 46 de angajati – avem  kinetoterapeut, sociolog, psiholog. Suntem singurii din judet care suntem atat de dotati”, explica directorul centrului.

Din cei peste 100 de batranei care traiesc aici, 38 sunt imobilizati. 14 dintre ei trebuie hraniti cu lingurita, pentru ca nu pot sa manance singuri. Bolile de care sufera sunt extreme de diferite – de la cancer la cataracta, de la dementa la Parkinson. Cu toate acestea, unii dintre bolnavi nu platesc absolute nimic. Pentru ca Teodora e si o asociatie caritabila, administratorii ei isi permit sa accepte cazuri caritabile.

“Avem cazuri foarte grave, cazuri care sunt refuzate in toate spitalele. Aem oameni in faza terminala. Oameni cu cancer, accidente vasculare, in coma, care vin si stau aici 3-4 zile sau doua saptamani. Nu ii luam in ordinea cererilor, ii luam in ordinea gravitatii cazului. Acum, de exemplu, avem o doamna care e in stare grava, a fost externata din spital si nu are pe nimeni, nicio ruda. In spital nu exista asa ceva, sa tina bolnavi pe moarte. Ii externeaza, familia nu are ce face cu ei si eu foarte mult insist sa aiba o moarte demna”, mai spune Lorant Szentagotai.

Iar moarte demna inseamna, poate in singurul loc din Cluj, un loc in care sa fie tratati ca acasa. Cu oameni carora le pasa, care iti zambesc cand iti spun buna dimineata.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *