Bună, sunt Victor Lungu şi v-aş servi o scurtă lecţie despre Corupţie.
Este necesar să ne întrebăm: ce-a fost mai întâi, Omul în Funcţie şi cu Putere sau Corupţia? Cine pe cine a „fătat”, ca să mă exprim elegant. Să fi fost Omul în Funcţie şi cu Putere cel care a plodit Corupția, observând că din pixul său izvoreşte pe hârtiile importante un „da” sau „nu”? Sau, însăşi ea, Corupţia, având nevoie să i se aprobe cu „da” sau cu „nu” te miri ce hârtii, l-a inventat pe Omul în Funcţie şi cu Putere care să i le aprobe ei şi numai ei?
Cineva, cândva, a decis că se poate “să fie bine, ca să nu fie rău”. Şi, de ce să ne mai ascundem după degete, relaţiile coruptibililor, denumiţi în continuare “interlopi”, cu incoruptibilii, denumiţi în continuare: “politicieni”, “magistraţi”, “şefi ai poliţie, jandarmeriei, serviciilor secrete” şi “şefi ai administraţiei statului” – oricum nimeni nu-i mai poate deosebi în ziua de azi, care-s “buni” şi care-s “răi”, au o lungă şi glorioasă tradiţie. După Decembrie 1989, cine să fi știut mai bine cum se face un ban necinstit dacă nu milițianul pus să-l păzească pe bișnițar? Uite așa, de la primul milițian, întovărășit cu vreun viitor bancher, care și-au pus la punct o rețea de vânzători de valută, pasul până la primul politician care să treacă prin noul Parlament o lege a regimului valutar șamd a fost ușor. „O mână spală pe cealaltă și-amândouă rămân curate”, s-a transformat în „eu știu despre tine, tu știi despre mine, numai împreună ne merge bine”. Așa ne-am procopsit cu o mafie de nivel statal și cu obrăznicia bandelor interlope care controlează strada, orașe, sectoare industriale, partide politice și chiar statul.
Deci care este mirarea că atunci când sunt încolțiți dau fiecare în cei care-i încolţesc cu ceea ce au la îndemână: de la pumn şi şuriu, la Ordonanţe de Urgenţă. În fond se știau apărați de banii negri scurși în buzunarele celor pe care i-au sponsorizat de-a lungul anilor: șefi de poliție locali și centrali, şefi ai noilor securităţi, magistraţi, politicieni influenți. Doar din patru în patru ani, în preajma alegerilor, apăreau, ca din senin, lepădate prin mass media, rapoarte provenind din mediile judiciare sau dinspre serviciile secrete, care descriau năucitoare structuri mafiote, unde tâlhăria, taxa de protecție, răpirile, tortura, racheții și ucigașii plătiți, crima și chiar asasinatele se împleteau armonios cu finuţul trafic de influenţă, elegantul abuz în serviciu şi alte chestii conexabile activităţii gulerelor albe: contracte dubioase cu statul, nosocomiale la tot cartierul, devalizări de instituţii publice şamd. Vreţi stat paralel? Priviţi-l în toată splendoarea lui: 30 de ani de alegere a “răului mai mic” ne-au adus în situaţia de a privi direct în ochi răul cel mare. Este rezultatul a 30 de ani de vot în turmă şi de gândit în “meme”-uri şi nu cu capul personal.
Să vă dau un exemplu despre cum relaţia dintre Omul în Funcţie şi cu Putere şi Corupţie a făcut Istorie: înainte de începerea Campaniei din Rusia, împăratul Napoleon a fost vizitat de un inventator care dorea să-i propună, spre avizare, cartuşul de război în varianta modernă (cu tub de alamă și capsă incorporată). Ar fi fost nevoie să se reproiecteze întreg arsenalul. Numai că armata franceză tocmai ce trecuse printr-o modernizare: puştile grenadierilor fuseseră refăcute pentru a putea folosi un nou tip de cartuş care reducea timpul de încărcare la 12 secunde: era vorba despre un tub din hârtie sau pânză, compartimentat în aşa fel încât să conţină praful de puşcă şi proiectilul împreună. Grenadierul francez rupea tubul cu dinţii (dacă îi avea) şi vărsa conţinutul în ţeava armei. Printr-o singură manevră, punea la locul lui şi proiectilul şi fixa totul cu resturile de tub folosite pe post „flutuială”. Era ultrarevoluţionar să câştigi aproape 30 de secunde între o salvă aducătoare de moarte şi alta. Așa că, „negustorii” care încă mai aveau puşti vechi „pe stoc”, în cârdășie cu funcționarii proaspăt „unși”, l-au convins pe Împărat că noul cartuş este prea costisitor de produs…
Să revenim la România: în 1995 (ce tineri și frumoși eram!), Mircea Coşea a semnat documentele „Programului PHARE pentru Reforma Administraţiei Publice în România”. Programul, gândit pe două segmente: guvern şi ministere, considerate „instituţii-cheie ale reformei”, era prevăzut să se deruleze pe o perioadă de doi ani şi avea alocat un buget de 5 milioane de ECU (strămoşul lui „euro”). Şi? Păi, se pare că tocmai se investiseră ceva bani în modernizarea funcţionarului public de infanterie care putea da diverse aprobări cu ceva mai puţină mită decât înainte… Aşa că, fix cum au văzut grenadierii francezi cartuşul modern aşa am avut şi noi parte de Reforma Administraţiei Publice în România. De care ne bucurăm și în ziua de azi.