Uneori, când mă uit la realitatea din România contemporană, am impresia că privesc serii de filme proaste. Unul dintre filmele cele mai stupide care rulează în prezent ar putea să se numeacă „Ecologiștii, aurul și ardelenii”. Recunosc, oricât aș citi despre proiectul de la Roșia Montană nu pot spune dacă este bun sau rău. Habar nu am dacă exploatarea gazelor de șist este dăunătoare sau nu. Dar nici nu am îngâmfarea morală să strig pe străzi „Murim, luptăm!”. Ce observ este că povestea cu ecologiștii, aurul și ardelenii seamănă cu o producție de „serie B”, în care am devenit și spectatori, și actori. Nu știu de ce niciunul dintre participanții la acest film de proastă calitate nu observă că evenimentele legate de Roșia Montană încep să arate tot mai mult ca întâmplările din scenariul scris de James Cameron. Asemănările dintre ceea ce se întâmplă în sfera publică mioritică și cea mai recentă ficțiune a lui James Cameron sunt atât de multe încât mă sperie.
Dacă Avatar era povestea unui popor sălbatic, numit Na’vi, aflat pe o planetă bogată în resurse, numită Pandora, și la noi oamenii primitivi din munți, cărora le putem spune na(i)vii, au fost atacați de niște monștri tehnologici. Pentru a li se fura resursele și a li se distruge Locașul Sfânt (aici se cântă scurt „Tu, Ardeal”), un grup de exploatatori fără milă intră în acțiune. Cine ar putea îndura să i se fure resursele naturale? Cine ar putea să stea cu mâinile încrucișate când apele îi sunt otrăvite? Cine ar putea să accepte secole de distrugere a naturii, mai ales într-o epocă a religiei ecologismului? Finalul, hollywoodian, este ușor de anticipat. Evident, sub conducerea unui pământean amorezat, na(i)vii se revoltă și îi alungă pe exploatatori. Lupta este cruntă. ONG-urile ecologiste se ciocnesc cu membrii abrutizați ai Sindicatul „Viitorul Mineritului“, micii Jake Sully, intră în acțiune cu portavocele și înving, călărind miticul dragon înaripat al prostiei omenești. Vă las pe voi să identificați alte asemănări între istoria de la Hollywood și pățaniile ardelenești.
Dar dacă scenariul a fost scris chiar așa? Dacă finalul este consadeja anticipat și, imediat după cliffhanger-ul de la final, va urma să plătim penalități pe care acest popor al na(i)vilor le tot plătesc de sute de ani? Nu e cusută cu ață albă însăilătura narativă în care, timp de decenii, nu s-a întâmplat mai nimic și dintr-o dată o afacere veche s-a acutizat sub bagheta magică a religiei ecologice. Prefer să rămân sceptic în fața acestei noi teologii care, pe măsură ce religiozitatea „veche”, iudeo-creștină, pierde teren, devine tot mai agresivă.
De ce nu cred în noua religie ecologistă? Pentru că și ea, ca și celelalte religii de dinaintea ei, are preoți și vestale a căror aiureală nu e convingătoare. Suiți în amvoanele din piețele publice, acești sacerdoți ai ecologiei sunt la fel de vehemenți ca misionarii catolicismului sau activiștii comunismului. Teologia ecologiei este tot o formă de „activism”, ecologismul pune conștientizarea publică în locul propovăduirii religioase și participarea obligatorie la manifestații în locul frecventării bisericii. Iar „mersul la activism” ca formă de bonton public, aidoma damelor coafate care merg la spovedanie, mă indispune.
Nu cred, pentru că nu îmi place gândirea în slogane și formule prefabricate – mă dezgustă alarmismul, isteria de grup și fanatismele. În ochii noilor activiști ai ecologismului, dacă nu ești vocal în susținerea cauzelor „bune” înseamnă brusc că nu ești un bun cetățean sau că nu ai simț civic! Dacă activismul public se măsoară în intensitatea portavocei și în zbierete zgubilitice, nu mă interesează. Pentru că religia ecologiștilor este specifică zeloților. Toți zeloții cred că sunt singurii deținători ai adevărului. Ei sunt gata să îți sară la beregată dacă nu lăcrimezi la orice imagine bucolică pe care o văd purtătorii de ochelari de cal cu lentile verzi.
Aidoma oricăror fanatici religioși și neo-ecologiștii, dacă nu li se arată în ce direcție trebuie să lupte, nu mai văd nimic decât ceea ce li s-a spus la Biserica Verde. De fapt „Edenul” (sau Pandora) apărat de Biserica Verde nu există, cel puțin nu în Apusenii pe care îi cunosc eu! Sate fără electricitate sau apă, oameni care trăiesc la limita subzistenței, emigrare masivă, alcoolism endemic, consangvinizare de decenii, nimic nu e ca în evanghelizarea ecologistă.
Ca și în alte religii, noua religie verde este bazată pe jumătăți de adevăruri: ținând cont de efectele nefaste ale lui homo sapiens asupra planetei, ea este, probabil, justificată. Dar când enoriașii apărării planetei se cramponează de bio-civismul lor și îmi încalcă dreptul de a nu fi de acord cu toate prostiile, mă simt cenzurat. E tot o formă de totalitarism și o consider inacceptabilă. Dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră, aceasta este gândirea oricăror propovăduitori de minciuni. Lipsa de toleranță și fervoarea irațională mă sperie.
Secta ecologistă locală are o serie de trăsături comportamentele care îmi repugnă în mod particular. Predispozițiile agresive, argumentele obligatorii și enunțurile ritoase mă fac să nu pot fi de acord cu ei. Fiecare activist care, după ce părinții pleacă la serviciu, iese să salveze planeta noastră amenințată ar trebui să înțeleagă că avem de-a face cu un angrenaj mult mai complex, iar trufia de a pretinde că salvăm Pământul (chiar de noi înșine) nu e mai mult decât fățărnicie. Iar la procesiunile care au ritualizat ocuparea spațiului public și au transformat pelerinajul într-o formă de plimbare urbană duminicală nu mă atrag. Eco-apocalipticii care ies pe străzi aidoma flagelanților din Evul Mediu, pentru a expia păcatele „de mediu” ale concetățenilor, pot să rămână în ipocrizia lor altruistă. În plus, mă deprimă mesajul prăpăstios-panicard, similar cu cel care speria babele cu ghearele Iadului, despre sfârșitul vieții pe pământ, moartea iminentă, pericolul care ne pândește la fiecare pas.
Eu mă rezum la câteva considerații egoiste, care vin din senzația acută de film prost. Pentru că acest scenariu nu este numai de prost gust, ci și prost informat. Strigătul cumplit „cianură!” ar trebui să ne bage spaima în oase. Cine nu a auzit vreodată de cumplita otravă?! Oare acelorași apărători ai ecologiei cum le-a trecut pe sub nas faptul că tot prin cianuri se exploatau în România depozite aurifere de ani de zile. Nimeni nu a scandat nimic când statul român făcea aceste monstruozități. Cianura nu a început la Roșia Montană.
Ca și propagandiștii religioși, eco-activiștii ne eco-îndoctrinează și nu pot să iasă din discursul lor auto-referențial. Povestea lor despre Mama natură nu e cu nimic diferită de celelalte povești despre zei și zeițe. Din moment ce cu toții cred cu sfințenie în schimbarea climatică și în protejarea naturii, câți au citit studii concrete sau știu cu certitudine dacă ne aflăm în pragul unei glaciațiuni sau dacă nu cumva încălzirea globală este cea care ne va salva? Dar dacă plantele dezvoltate prin intervenție genetică sunt cele care vor salva omenirea de la înfometare? Apropo, cantitatea de oxigen din atmosferă nu scade, și chiar dacă ar scădea, lucrul acesta nu ne afectează, pentru că oricum noi consumăm un mic procent.
Nici lupta lor împotriva marilor corporații nu mă interesează, mă interesează numai comportamentul individual. Nu mă interesează salvarea Universului, ci numai ce face fiecare în universul lui. Aș vrea să le aduc la cunoștință activiștilor care luptă pentru comunități aflate în munți îndepărtați și pe dealuri aflate la sute de kilometri de noi, câteva posibile cauze, mult mai importante, ale distrugerii naturii. Aș vrea să pot salva urșii polari sau urșii panda. Dar înainte de asta mă îngrijorează uciderea nemiloasă a câinilor din orașul în care locuiesc. Aș vrea să lupt pentru salvarea calotei glaciare. Dar când ați fost ultima oară pe malul Someșului? Știți că, zilnic, concetățenii noștri aruncă tone de gunoaie nedegradabile în ape și că animalele sălbatice care trăiesc în râurile noastre sunt în pericol? Aș vrea să lupt împotriva marilor poluări. Dar câți dintre maeștrii activiști au ieșit la luptă împotriva poluării lacurilor Tarnița și Beliș, unde se zbenguie noii îmbogățiți cu jet ski-uri? Desigur, e mai bine să luptăm împotriva cianurii. Sună cumplit! Dar câți preoți ai noii religii au mișcat un deget când a fost vorba de scurgerile de substanțe toxice în râurile din orașele lor? Vorbim despre gazele de șist și despre distrugerea scoarței pământului, dar câți dintre protestatari au renunțat la noxele de la mașinile personale? Câți utilizează detergenți naturali la vase? Câți dintre aceștia controlează cantitatea de apă reziduală utilizată în propriile apartamente, câți au renunțat să arunce deșeuri alimentare în chiuvetă și câți colectează diferențiat gunoaiele? Câți au înfiat o pisică, câți hrănesc animale aflate în adăposturi? Dar oameni ai străzii? Câți s-au gândit să nu mai arunce alimente, ci să gătească frugal? Câți economisesc curentul electric prin reducerea amprentei energetice? Câți dintre cei „conectați cu natura” au ieșit mai mult de 48 de ore în ultima lună din apartamentele lor încălzite la maxim? Câți au verificat în ce țări s-au fabricat hainele pe care poartă, nu cumva au încurajat exploatarea altor semeni ai lor? Câți își cultivă propriile alimente și câți au renunțat la pungi de plastic ori la recipientele din plastic? Câți transformă „ecosofia” teoretică, verbală sau afișată, în acțiuni practice?
Ipocrizia și falsul moralism e același și în vechile, și în noile religii. Ca și preoții care nu simt nevoia să facă legătura între predică și practică, una spunem, alta facem.
Uniți, salvați?