Editorial

Cluj-Napochamsteria

de Liviu Alexa

Credeam că am scăpat de gândul cel rău care a început să mă macine în 1999, când, după un an şi jumătate de presă la Cluj-Napoca, înţelesesem deja prea bine cât de închistat este acest oraş.

La acea vreme, Cluj-Napoca chiar era un oraş dark. Aici trăiau oameni transformaţi în soldaţi ideologizaţi ai lui Ghiţă Funar, care îşi trăiau vieţile de zombi, repetând la nesfârşit că „Clujul e cel mai tare”, că „ungurii sunt răi şi trebuie aruncaţi la gunoi” şi că „Budapesta vrea să ne ia Ardealul”.

Singura diferenţă, foarte importantă faţă de alţi prostovani din România care, în 1999, deja se pregăteau să-l aducă, cu lacrimi în ochi, pe Ion Iliescu la conducerea României, era faptul că clujenii se îmbogăţiseră în masă de pe urma Caritasului.

Unii mai mult, alţii mai puţin, potrivit epoleţior şi pilelor, dar, cu siguranţă, semnificativ mai mult faţă de restul românilor care tocmai încercau să depăşească a doua perioadă de sărăcie post-tranziţie.

E greu pentru clujenii care s-au înfruptat din Caritas să recunoască, dar adevărul este că, toţi cei care au făcut-o, sunt la fel de infractori şi penali ca şi hoţul Ioan Stoica, fiindcă s-au îmbogăţit pe spatele altor fraieri de români, în acest joc piramidal, care s-a putut dezvolta cu largul concurs al SRI şi al „băieţilor deştepţi” de la butoanele României.

Funar se pregătea deja de alegerile pentru al treilea mandat care urmau să aibă loc în 2000.

Puţini îşi mai aduc aminte, dar în 1999, presa care conta, iar eu deja făceam parte, la ziarul lui Liviu Man, din presa care conta şi care nu se apleca, împreună cu câţiva reprezentanţi ai unei societăţi civile rahitice pentru acea vreme, dar ambiţioase, împreună cu câţiva politicieni ai opoziţiei, din care o să-mi aduc aminte, mereu cu drag, de Ştefan Dimitriu, unul dintre cei mai cu coaie lideri pe care i-a avut PSD Cluj, ne-am hotărât să boicotăm tot ce face Gheorghe Funar şi, mai ales, să începem în avans o campanie de trezire la realitate a clujenilor. De conştientizare a faptului că nu extremismul şi excesele de ură la adresa religie şi etniei vor face din Cluj-Napoca un oraş mai bun.

Funar ajunsese la cote de tupeu şi îngâmfare la fel de deranjante ca ale lui Emil Boc în aceste zile: toate deciziile erau luate discreţionar, aşa cum face Boc azi, Consiliul local era doar o mocherie care-l amuza pe Funar, un circ lunar în care acesta îşi exiba accentele infantil-naţionaliste; tot ca astăzi, cum face Boc, Funar se pişa pe presă şi pe opinia publică, fiindcă şi atunci existau novăceşti şi măgrădeni care-l lingeau în cur pe Ghiţă, aşa cum fac azi cu Boc.

Ca şi în 2022 – şi în 1999, în Cluj-Napoca construia cine vroia Funar, adică, de obicei, mereu fiul său Sabin, iar investitorii străini renunţaseră de a mai construi ceva în Cluj, fiindcă erau catalogaţi drept „hoţi de ţară”, „duşmani ai României”.

Băi, oameni buni, şi tot atunci, ca şi în 2022, tot Diferit asfalta străzile Clujului! Nimic nu s-a schimbat în 23 de ani de la momentul în care am constituit acea facţiune „rebelă”.

Când au venit rezultatele alegerilor din 2000, ne-a picat cerul în cap: Funar câştigase din nou cu un procent covârşitor şi a avut tupeul să ne râdă în nas, dând un comunicat de presă prin care lua la mişto „opoziţia” creată.

Ne-am dezumflat atunci, cu mare amărăciune. Eu, ca tânăr, urma să mă dezumflu de mai multe ori de-a lungul vieţii, de exemplu: la realegerea lui Ion Iliesci; de exemplu: la realegerea lui Băsescu, sau a lui Iohannis.

Vă spun sincer, că dacă şeful poliţiei de atunci, Teodor Pop Puşcaş, nu avea curaj să îl aresteze, chiar şi pentru puţin timp pe Funar, acesta nu ar fi plecat nici astăzi de la primărie. Era o vreme în care judecătorii Clujului, procurorii, înalţii funcţionari, erau cu toţii slugile lui Funar, care avusese grijă să-i cadorisească cu terenuri scumpe pe bani de nimic şi care azi valorează milioane. Era evident de ce Funar putea abuza de lege şi de prerogativele sale de edil.

Imaginaţi-vă că la acea vreme, defuncta sa soţie, Sabina, era şefă la Curtea de Conturi Cluj – practic corupţia era oficializată, căci pe Funar nici Satana, nici Dumnezeu nu mai aveau cum să îl controleze.

Gestul lui Pop Teodor Puşcaş, în ciuda diferendelor dintre noi doi din ultimii ani, rămâne o piatră de hotar şi, o zic la modul serios, pentru începutul schimbării la Cluj-Napoca, un gest simbolic care a făcut posibil ca Clujul să devină ceea ce este azi.

Atât de mare a fost impactul de imagine la nivelul opiniei publice din oraş, căci funarioţii clujeni rămăseseră la fel de laşi ca şi în cazul Caritas: cum l-au văzut cu cătuşe pe Ioan Stoica, toţi clujenii au uitat de osanale şi l-au făcut hoţ, deşi furaseră împreună cu el; când l-au văzut pe Funar cu cătuşe, clujenii au începu să vorbească instantaneu de o schimbare, de un nou Cluj, de parcă nu ei votaseră un dobitoc în fruntea oraşului.

Având în vene Sindromul Stockholm, clujenii au schimbat Abuzatorul I cu Abuzatorul II, aducând la conducerea oraşului un Funar cu faţă umană, care nu mai are păreri decisive despre unguri sau homosexuali, ci se adaptează vremurilor, mergând cu trendul.

Suntem, practic, în aceeaşi rotiţă de hamsteri, călcând tot înainte spre acelaşi clişeu, sperând la un viitor cetăţenesc care nu mai vine.

Vremile n-aveau cum să nu îmbunătăţească Cluj-Napoca, dar acesta nu este meritul lui Emil Boc. În esenţă, acest ţărănuş din Răchiţele s-a jucat, aidoma lui Funar, dar într-un mod mai rafinat, cu frustrările şi visele clujenilor, aruncând în joc, în loc de ură de etnie şi ură rasială, ignorarea.

Căci, pentru Boc, în continuare, nu există ţiganii de la Pata Rât.

Fiindcă pentru Boc, în continuare, nu există respect pentru maghiari, dar în loc să-i înjure şi să instige, în loc să respecte şi să promoveze adevăratul trecut al Clujului, a cărui dezvoltare a depins esenţial de maghiarime, alege să-i ignore, inclusiv politic.

Drept e, că şi udemeriştii sunt nişte ordinari patentaţi ca şi politicienii români şi se mulţumesc cu firmiturile pe care Boc le aruncă cu eleganţă.

Boc a învăţat, la şcoala sulfuroasă a comuniştilor, importanţa promisiunilor visătoare, a creionării din vorbe a unei lumi perfecte aşa cum scria la Manualul de propagandă al PCR şi a adaptat totul la nevoia incredibilă a clujenilor de a fi minţiţi. A promis centuri, filarmonici, râuri navigabile, metrou, spitale moderne şi argintii care să se înalţe până la Soare, ba chia a trecut şi la promisiuni de factură supermodernă, promiţând digitalizarea primăriei. Dar ce vorbesc eu? Chiar un Cluj completamente digital.

N-a realizat nimic din toate acestea. De exemplu, digitalizarea Primăriei a constat în faptul că şi azi clujenii îşi freacă degetele de frig stând la cozi la 5 dimineaţa, ca să-şi obţină locul de parcare.

Mereu şi mereu promisiunui, pentru hamsterii Clujului care merg mereu înainte, călcând pe aceeaşi roată a Istoriei, sperând mereu într-un viitor, care parcă, parcă se arată şi nu mai vine.

Discutăm aici de o Hamsteriadă morală, o Daciadă perpetuă a prejudecăţilor şi conservatorismului, care-i înveleşte seară de seară pe clujeni când se duc în pat.

A mai fost câte un exotic ca Alexa, sau Ungureanu, sau Goţiu (interesant, toţi ziarişti „la bază”), care au îndrăznit să le spună clujenilor că există şi alte culori decât negru şi alb. N-a contat.

Oamenii noi din politică, de exemplu ăia de la USR, au ratat şi ei cu brio, mâncându-se între ei, apoi tăindu-şi singuri craca dintre picioare. Dar, poate, niciodată, ca ieri, n-am mai simţit atât de acut sentimentul inutilităţii cetăţeneşti.

Atunci când am citit că şeful interimar al PSD, Alexandru Cordoş, vrea să îl cheme înapoi în PSD Cluj, pe Remus Lăpuşan.

Practic, Cordoş, fostul angajat şi actualul sclav al lui Ioan Rus, cu o nevastă infractoare (mă refer la Mihaela Cordoş, ce lua şpăgi în numele soţului), îl cheamă înapoi pe pupilul lui Ioan Rus, un  personaj politic grotesc, un sinecurist politic de joasă speţă care a stat peste un deceniu şi jumătate pe funcţii de conducere la descentralizate sau în AGA la companii de stat.

Cordoş a reuşit performanţa să-i aducă înapoi în partid pe toţi analfabeţii şi scursurile politice ale stângii clujene, aici eu incluzând şi curvele de parte femeiască, nişte prostituate politice care şi-au oferit nurii pentru posturi – şi pot să dau foarte multe exemple.

Staţi liniştiţi însă, lipsa de schimbare, lipsa de orizont, e cronică în PSD. Dar e şi mai cancerigenă şi mai otrăvitoare la nivelul conducerii reale a judeţului şi municipiului unde, de aproape 20 de ani, dăm de aceleaşi personaje: Emil Boc, Alin Tişe, Daniel Buda, care hotărăsc, cu drept senioral, destinele vasalilor.

Când şi când, pentru că au învăţat în timp că aşa e mai bine, Boc, Tişe şi Buda, mai frământă un blat politic în compania lui Ioan Rus şi Vasile Dîncu – aceleaşi personaje, acelaşi film.

Boc nu dă semne că vrea să plece. Buda şi Tişe au albit şi ei ca eterni şefi. Rus şi Dîncu păreau să fie plictisiţi de când fac şi desfac în oraşul acesta – dar, uite că nu-i mai satură Dumnezeu, nici la senectute.

Am îmbătrânit şi noi, cei care facem notă discordantă în acest oraş.

De atâta critică făcută la adresa acestor stăpâni politici, am ajuns să fiu eu, sau Victor Lungu, consideraţi mai vinovaţi pentru că nu tăcem, mai vinovaţi ca politicienii care fură şi înşeală de zeci de ani.

Aproape că mă dezumflasem din nou şi renunţasem să mă mai implic în vreo cauză sau vreo idee editorială, când a apărut această veste interesantă cum că doi penali şi doi fripturişti care nu au un ban în buzunar, au intrat în “acţionariatul” Transilvania Smart City, deţinut de penala Elena Udrea, o infractoare pârnăiaşă – şi manageriat de Adrian Gurzău, un infractor penal condamnat prin acord de recunoaştere a vinovăţiei.

Cum ar veni, ar trebui să acceptăm ca fiind în regulă acest lucru, să aceptăm ca în acest proiect să intre penali, drogaţi şi fripturişti, ba chiar să sprijinim investiţia Elenei Udrea ca fiind una legitimă, ba chiar să aplaudăm faptul că Emil Boc a autorizat acest proiect, în doi timpi şi trei mişcări – folosind banul public inclusiv pentru a-i asfalta, la cheie, drumul de acces până la proiectul Transilvania Smart City.

Transilvania Penal City este un proiect sprijinit de Emil Boc, iar acest sprijin mi se pare că duce în zona penalului şi el.

Poate că, până acum, ideea că Boc sprijină cu toată forţa proiectul lui Elena Udrea era doar părerea jurnalistului Liviu Alexa.

Despre care ştim cât îl critică pe Emil Boc.

Dar uite că a venit şi ditamai fost ambasador al SUA la Bucureşti, Adrian Zuckerman, adică reprezentantul „Licuriciului cel mare”, un bătrân cu faţă de contabil alcoolist, care a declarat în mod public că Boc sprijină „cu toată forţa” proiectul Transilvania Penal City, lucru care ar trebui să dea de gândit oricărui procuror DNA din ţara asta care mai poartă în interiorul său coloană vertebrală.

Iată ce a zis ieri pentru g4media:

Presat de opinia publică și de presă, idiotul de Zuckerman s-a lepădat instantaneu de proiectul imobiliar clujean, chiar dacă fusese prezentat drept avocatul „consorțiului” (care nu există), deși în filmarea de mai jos se vede clar cum plescăie mulțumit, căci el va aduce o parte din banii necesari construcțiilor, îi va aduce de la republicanii evrei din SUA cu care e în contact.

Bine, dacă aveți chef, priviți întreagă “epopee” jurnalistică, de un penibil magistral. Bobby Păunescu zici că a înghițit pastile de Furazolidon, se bagă în seamă ca un primar de comună, ține microfonul ca pe un pahar de whisky, nu mai poate fi oprit din cretinelile aberate, repetă psihedelic aceeași poezie, cu “consorțiul”, cu seriozitatea, hahahaha, el care a dat țepe mai tuturor, stă pe banii lui ticu’ și nu are marafeți nici să se cace în centru!

Scenele sunt parcă desprinse din “A fost sau n-a fost” a lui Corneliu Porumboiu, m-am distrat de minune privindu-le. Bobby, săracu’. care de la atâtea aspirine, ahahaha, abia mai poate articula consoane, fiica patronului Realitatea, cu un comportament mediatic de televiziune sătească, și fostul ambasador al Licuriciului, un Bachus cretinel care uită a două zi ce a zis. Superb de trist.

Pot fi de acord cu faptul că vocea mea nu contează, pot fi de acord cu faptul că presa nu contează, ci doar cei de la butoane, dar nu pot fi de acord să fiu luat de prost şi nu accept să mi se bage pe gât, ca legitim, un proiect construit din bani dubioşi şi autorizat dubios de repede.

Nu pot fi de acord cu cinismul unui nesimţit ca Emil Boc care autorizează acest proiect imobiliar cu gândul exclusiv şi cinic de a alunga din zonă 1500 de familii de romi ce locuiesc în condiţii precare la Pata Rât şi pentru care nu a găsit nicio soluţie de integrare în ultimii 20 de ani.

Fiindcă asta e ideea.

Aşa cum exploatatorii pădurilor seculare au împins animalele spre periferie, tăindu-le habitatul, tot aşa Boc şi Elena Udrea, plus dubioşii strânşi în jurul proiectului imobiliar, vor să înalţe o pădure de blocuri cu zeceetaje şi să-i forţeze pe amărâţii de la Pata Rât să degajeze, cu forţa, cum cu forţa au fost şi duşi acolo.

Ţiganii de la Pata Rât sunt non-cetăţenii Clujului – în viziunea lui Emil Boc.

Pentru primarul Clujului, ei nu sunt oameni, sunt doar o problemă de comunicare şi de imagine.

Pentru ei e inutil să faci invesiţii, artificii, şcoli, spitale… În Pata Rât este inutil să înalţi Drapelul României pentru că ţiganii, zice Boc, în primul rând nu sunt oameni şi apoi nu sunt clujeni.

Boc nu are nicio poză făcută ca primar în Pata Rât.

Victor Lungu, prietenul meu, zice că mai e un aspect important de reţinut: că acest proiect imobiliar, în care vor locui, la un moment dat, cel puţin 40.000 de suflete, adică aproximativ 17% în plus din populaţia cu drept de vota Clujului, va fi construit lângă un teren contaminat grav de la miliardele de tone de gunoi sedimentate în 43 de ani de depuneri.

Dacă suntem corecţi, avem şi o responsabilitate faţă de viitorii clienţi ai proiectului Tansilvania Penal City, care vor fi expuşi irevocabil acestei contaminări, fiindcă proiectul se află la nici 200 de metri de groapă.

Dar cel mai important lucru acum este să nu uităm, din confortul caselor noastre, maşinilor noastre, vieţilor noastre îndestulate, că ţiganii de la Pata Rât sunt oameni ce au dreptul la speranţă şi la o viaţă mai bună. Şi sunt clujeni la fel de legitimi ca orice clujean trăitor în acest oraş.

Este momentul unui „1999” în care ar trebui, peste orgolii, reproşuri, filiaţii politice, să ne întâlnim mai mulţi dintre cei care credem că se poate altfel. Mai mulţi dintre cei care cred că penalii nu trebuie să câştige tot timpul.

Poate nu vom rezolva nimic, dar măcar vom fi încercat.

Un lucru mult mai demn decât a sta în rotiţă ca hamsterii.