Alina Ilioi e o fată pe care am cunoscut-o în urmă cu mai mulți ani. E o persoană pe care nu o poți uita, care nu ți se șterge de pe retina minții și a inimii, așa cum se evaporă toți ceilalți oameni din viața ta, care vin și pleacă, de obicei, fără să lase urme. Pentru că Alina Ilioi, dincolo de frumusețea fizică, e de o frumusețe sufletească rar întâlnită, dublată, triplată, de morală și de caracter, de convingeri solide și sănătoase de viață, de credința în Dumnezeu și de un talent literar dumnezeiesc ce te face să citești pe nerăsuflate orice creație a sufletului ei – fiindcă Alina Ilioi scrie doar cu Sufletul, motiv pentru care blogul îi e citit zilnic de mii de fani ce se hrănesc spiritual din sufletescul unui înger printre oameni, ce rezistă, angelică, fermă în principiile ei, în această lume ce are de puține ori de-a face cu raiul…
Vă invit să citiți o poveste adevărată ce nu vă va lăsa să dați click pe x-ul din dreapta paginii, până nu o veți termina, iar după ce veți ajunge la final, veți cădea adânc pe gânduri și, probabil, o veți reciti, pentru a vă inspira din viața Alinei Ilioi și a începe să faceți, cu determinare și curaj, și voi, ceva mai mult în/cu viața voastră…
Al 10-lea prunc
Alina Ilioi s-a născut în inima Bucovinei, Rădăuţi, un orăşel de 30.000 de locuitori din judeţul Suceava: ,,Am apărut oarecum ca o surpriză pentru familia mea, mama mea având 40 de ani, iar tatăl 43. În total, suntem 10 copii: patru băieţi şi şase fete, eu fiind cea mai mică. După lungi dezbateri, au hotărât să mă numească «Alina», pentru că, s-au gândit ei, să le fiu o alinare la bătrâneţe. Mama mea mi-a povestit că am fost un copil atipic. Plângeam foarte rar, asta doar atunci când chiar aveam nevoie de ceva. În rest, mereu când mă trezeam, ridicam capul din pătuţ şi râdeam, şi aşteptam cuminte să se trezească ceilalţi. «Mă trezeam cu tine zâmbind, şi atunci zâmbeam şi eu» îmi povestea mama. La doar câteva luni, eu insistam să-mi ţin singură capul, şi priveam cu ochii mari, curioasă, tot ce se petrece în jurul meu. Când surorile mele mă scoteau la plimbare, vecinii le întrebau dacă au o păpuşă în cărucior. La doi sau trei ani am tras de pe aragaz un ibric în care fierbea cafea. A căzut tot peste mine, dar, ca prin minune, nu am nici o urmă, nimic, de arsură. De când eram copil, ştiu că Dumnezeu a avut o grijă enormă pentru mine.
Am avut şi am o relaţie specială cu părinţii mei. Îmi amintesc, că în copilărie i-am spus tatălui meu să-mi spună «Gândăcel». Şi aşa îl strigam şi eu, mai ales când mă supărau fraţii mai mari: «Gândăceluuuleee, vino şi mănâncă pe…» (săracii mei fraţi, cât îi mai ameninţam că-l strig pe gândăcel ☺)”
Pasiunea pentru cărți i-a apărut de dinainte chiar de a învăța să citească
,,La vârsta de cinci ani o puneam pe sora mea mai mare să-mi citească.
La un moment dat se plictisise, pentru că mă tot vedea cu cartea după ea, şi a zis că nu-mi mai citeşte. Şi atunci… m-am apucat să învăţ eu să citesc. Şi iată-mă încă la grădiniţă, şi citind cursiv. Bineînţeles, când am mers la şcoală, în clasa I, deja le dădeam lecţii celorlalţi copii ☺)
După ce am terminat clasa a IV-a la Şcoala Generală nr. 4 din Rădăuţi, m-am mutat împreună cu părinţii în Constanţa, pentru că tatăl meu a făcut parte din proiectul de construire a portului din Agigea. Da, am un tată enorm de deştept, nu ţi-am spus? Şi foarte talentat, căutat la vremea lui de multe firme! Ajunsă în Constanţa, m-am trezit în cu totul altă lume. Acolo erau foarte mulţi turci, iar eu nu mai văzusem în viaţa mea unul. Acum aveam chiar trei în clasă cu mine. Aşadar, clasele a V-a şi a VI-a le-am făcut la Şcoala nr. 24 Ion Jalea. După ce am fost câteva zile la şcoală, am lipsit o lună întreagă fără să spun nimănui. Dimineaţa mă prefăceam că merg la şcoală, şi intram din nou în casă după ce pleca tatăl meu la muncă. Asta timp de o lună. O lună!! Până când au descoperit tactica mea şi m-au dus de mânuţă la şcoală, să explic ce s-a întâmplat cu mine. Probabil eram copleşită de schimbări. O lume cu totul nouă, toţi se distrau de accentul meu (aviam un grai moldovinesc ☺) şi în plus… nu pot uita niciodată prima oră de engleză. Nu făcusem în viaţa mea engleză, iar profesoara deja a început cu „Good morning, how are you? Write an essay about your summer”. Mă uitam ca boul la poarta nouă, că nu pricepeam ce vrea. Şi am văzut că toţi din jurul meu încep să scrie. În altă limbă, una de care nu aveam habar. Profesoara a chemat-o pe mama la şcoală şi i-a spus că slabe şanse să-i ajung din urmă pe colegii mei care aveau făcuţi deja 3 ani de engleză. Dar, aş putea obţine notă de trecere dacă mă duc să iau ore intens undeva. M-am întors acasă plângând, cu promisiunea că nu o să las pe nimeni să-mi spună ce pot şi ce nu. A doua zi m-am dus la bibliotecă, am luat de acolo toate cărţile de engleză pentru începători, şi le-am dus acasă. În fiecare zi, după şcoală, veneam acasă şi studiam. După o lună şi ceva, am avut un test la engleză. Mie profesoara mi-a spus că speră să iau un 5. Eu nu i-am zis că am studiat singură acasă. Când a venit cu rezultatele, m-a întrebat de unde am copiat, pentru că e cea mai bună lucrare din toată clasa. I-am răspuns în engleză că de nicăieri, şi că e munca mea. Se uita la mine ca la o stafie, şi m-a întrebat cu ce profesoară am făcut ore private, pentru că am o engleză aproape perfectă. Nu m-a crezut deloc când i-am spus că am învăţat singură. Ştii, acela a fost momentul în care am realizat satisfacţia pe care o ai când dobori toate prejudiciile, şi toate limitările pe care ţi le pun oamenii. Din acel moment, nu cred că am mai lăsat pe nimeni să-mi spună că nu pot face ceva. Mereu am încercat, atât cât am putut, să le demonstrez contrariul. Să le arăt că pot să învăţ într-o lună ce alţii au învăţat în 3-4 ani. Şi iată că la sfârşitul clasei a VI-a am plecat din Constanţa cu capul sus!
Am revenit în Rădăuţi, şi m-am reîntors la Şcoala Generală nr.4 în clasa a VII-a. Aici am avut alt „şoc” cu o profesoară. Ne-a dat lista de lectură obligatorie, iar eu i-am spus că deja am citit-o pe toată, să îmi dea alta. S-a uitat chiorâş la mine, şi mi-a zis ironic să-l citesc atunci pe Dostoievski. I-am spus că l-am citit şi pe el. Mi-a zis să nu mai vin cu minciuni de astea, că la 12-13 ani eu l-am citit pe Dostoievski şi l-am şi înţeles. Am zâmbit şi i-am povestit „Fraţii Karamazov”. A ridicat din umeri şi mi-a zis să o iau mai uşor cu cititul scriitorilor aşa mari, că mă maturizez prea repede şi trebuie să-mi trăiesc copilăria. Nu mi-a păsat. Eu, să nu citesc? Eram flămândă după cărţi! De multe ori nici nu mâncam până nu terminam cartea. Sau, mai mult forţată de mama mea, îmi luam mâncarea în faţa cărţii şi mâncam în timp ce citeam. Citeam în maşină, citeam în pat, citeam la masă. Nu era carte în casa noastră pe care să nu o fi citit. Să nu înţelegi greşit, nu eram un „vierme de bibliotecă izolat”. Din contră, aveam prieteni foarte mulţi şi eram sociabilă. Am reuşit să combin pasiunea mea de a citi, cu pasiunea de a sta de vorbă cu oameni noi.”
De la pasiunea pentru scris la cariera timpurie în televiziune
,,Ajunsă la liceu, la Colegiul Naţional «Eudoxiu Hurmuzachi», am descoperit pasiunea mea pentru scris, când m-a rugat un amic să-i fac un autoportret. Nu înţeleg nici acum ce l-a determinat să-mi ceară asta, şi probabil nici el, dar am făcut-o. Am scris două pagini în care am lăsat să-mi zboare imaginaţia, şi… îmi simţeam inima diferită. Parcă bătea mai repede. I-am arătat textul meu profesoarei de română şi ea l-a publicat în revista şcolii. De acolo a pornit tot. Câteva luni mai târziu eram făcută redactor şef la o revistă de ecologie, «Echo», pentru ca în clasa a XI-a, să prezint un eveniment din cadrul liceului, la care a venit şi televiziunea. Cameramanul, Petrică, cu care am filmat câteva cuvinte despre eveniment, m-a întrebat dacă am făcut ceva cursuri de televiziune. Nu, era pentru prima oară când apăream în faţa camerei de filmat. Şi totuşi, era ceva. Aveam ceva ce nu putea trece neobservat. M-a rugat să citesc un cap de ştire, l-a înregistrat şi i l-a arătat şefului lui de la Tv Rădăuţi. O lună mai târziu, la 17 ani, eram prezentatoare de ştiri cu acte în regulă şi carte de muncă. Şi aici am fost nevoită să fiu autodidactă. Pusă în faţa camerelor de filmat, nu ştiam nici cel mai mic lucru despre televiziune. Şi-am început să citesc, să urmăresc, să învăţ. Aveam ore până pe la 15:00, fugeam acasă, mâncam, mă machiam şi mă schimbam şi apoi fugeam la studio. La 16:30-17:00 trebuia să fiu acolo. Şi stăteam de cele mai multe ori până pe la 19:30-20:00, uneori chiar şi 21:00. Noaptea, acasă îmi făceam temele, apoi dimineaţa la 07:00 porneam iar spre şcoală. Aşa a fost programul meu timp de un an jumătate. Şi nu, nu am avut parte de tratament preferenţial la şcoală. Din contră, îmi amintesc că o profesoară-două s-au plâns că de ce şi muncesc, şi merg la şcoală. Că mă cred vedetă, sau ce? Dar, trăgând linie, am multe amintiri frumoase din acea perioadă. Îmi amintesc cum după prima mea apariţie, m-a sunat învăţătoarea mea, doamna Luţa şi m-a felicitat şi mi-a spus că e mândră că am făcut parte din clasa ei. M-am emoţionat. Nu mai auzisem de ea de ani întregi.
Cam tot în aceeaşi perioadă mi-am făcut şi blog. Cred că în clasa a XII-a, dacă ţin bine minte. L-am denumit «Capshunik», pentru că în acea perioadă erau la modă nickname-urile de cireşica, căpşunica şi alte apelative copilăreşti. Am avut emoţii, şi nu am vrut, pentru că-mi era frică să nu fiu judecată. Cum să citească alţii ce scriu eu?! Dar, încurajată de Ionuţ, un prieten blogger, am avut curajul. Îmi amintesc că articolul meu de debut a fost o comparaţie între inima mea şi un parc de distracţii în care urci şi cobori. La scurt timp, spre surprinderea mea, am început să am cititori fideli care-mi scriau încurajări. Am format o comunitate. Desigur, am avut parte şi de multe descurajări, de râsete sau afirmaţii de genul: «îţi pierzi timpul! Crezi că-i pasă cuiva ce scrii tu acolo?». Dar am continuat. De două ori pe săptămână. Aşa postam”.
Anii petrecuți la Cluj: facultatea, munca la Antena1 și blogul alinailioi.ro
,,După ce am terminat liceul, m-am mutat în Cluj-Napoca pentru a face Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. Desigur, specializarea Jurnalism. Iată-mă din nou, într-un oraş mare, plin de oameni necunoscuţi. La câteva luni de la mutarea mea, m-a sunat cineva de la Credo Tv, care mă cunoştea datorită blogului meu, să mă întrebe dacă nu vreau să fac o serie de mini reportaje cu deţinuţi… în închisoare, cu titlul «Alege să alegi. Greşeala costă, nu plăti cu ani!», cu sprijinul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Cluj. Nu aveam împliniţi încă 20 de ani, aşa că mă întrebam: «Eu să stau de vorbă cu deţinuţi? Eu, într-o închisoare, printre ei? Eu, care nu am luat niciodată interviuri, ci doar am prezentat ştiri?». Am luat-o ca pe o provocare, şi am zis DA. A fost una din cele mai marcante experienţe, într-un sens pozitiv. Am intervievat în jur de 10 deţinuţi, într-o celulă, cu paznici lângă noi, şi întreg proiectul a devenit o campanie de prevenire a infracţionalităţii, difuzată ca material educativ şi în şcoli.
Tot în această perioadă am hotărât că e momentul să trec la alt nivel. Mi-am cumpărat domeniu, şi aşa a apărut alinilioi.ro . Aveam tot mai mulţi cititori, oameni care îmi scriau şi îmi povesteau viaţa lor, iar mie îmi părea ireal ce mi se întâmplă. În anul II de facultate am început să lucrez la Antena 1, la început ca reporter special. Îmi doream mult o emisiune, dar mi-am spus că asta e. Încep ca tot omul, de la 0. Peste maxim 3 săptămâni am fost chemată să stau de vorbă cu şefa mea, care mi-a spus că îi place foarte mult munca mea, şi vrea să-mi dea şi o emisiune săptămânală. De sănătate. Şi de această dată am făcut ochii mari, pentru că nu ştiam tare multe din acest domeniu. Era o provocare, din nou, mare pentru mine. I-am spus că am nevoie de timp de gândire, şi am mers acasă şi m-am frământat. «Pot eu să învăţ destule din acest domeniu, încât să fiu în stare să susţin o conversaţie de bun-simţ cu un medic?». Eram conştientă la ce mă înham, dar iată-mă a doua zi acceptând provocarea. Şi aşa am început să citesc şi din domeniul medical, să mă informez, să cercetez. Nu am ajuns să fiu doar realizatorul emisiunii, ci şi producătorul ei. Asta în timp ce încă făceam câte un reportaj pe zi. Şi mergeam şi la facultate, la cursuri. După aproximativ jumătate de an, am avut primul meu live ca şi corespondent meteo la «Neatza cu Răzvan şi Dani». Inima bătea să-mi iasă din piept, ţineam microfonul atât de strâns de mi s-au lipit mâinile de el, dar în acelaşi timp simţeam cum sunt în locul şi momentul potrivit. Am înălţat repede o rugăciune înainte de live, şi: 1,2,3 eşti în direct! Nu pot să-ţi descriu senzaţia pe care o ai când eşti în direct. Este ceva… o adrenalină care-ţi face întreg corpul să intre în acţiune. Cu fiecare fibră. Şi atenţie, provoacă şi dependenţă. Pe lângă live-uri, începusem să am în direct şi o rubrică de sănătate şi stil de viaţă, la matinalul de la Antena 1 Cluj.
Am muncit mult. Câteodată nu dormeam noaptea pentru că mă gândeam la următorul subiect. Câteva luni m-am trezit la 4 dimineaţa, pentru a mă pregăti de live-ul de la 7. Aveam un sentiment aparte când deschideam ochii şi toţi dormeau. Era o linişte care-mi dădea pace. Asta până când… am început să simt că nu mai sunt în locul în care trebuie. Nu mă înţelege greşit, mi-a plăcut mult locul meu de muncă, dar au fost câteva lucruri peste care nu am putut trece, şi care îmi amărau sufletul. Nu vreau să intru în detalii, pentru că nu mi se pare just să vorbesc de rău oamenii care totuşi mi-au dat o şansă de a-mi îndeplini un vis. Ştiam că trebuie să pun o dată şi o dată punct la colaborare, dar amânam. Nu aveam curajul. Să dau cu piciorul muncii mele, visului meu, doar pentru că începusem eu să mă simt altfel? Doar pentru că parcă nu mai aveam pace nici cu Dumnezeu? Asta până într-o dimineaţă, în care, datorită unui incident parcă mi s-au deschis ochii brusc. Am realizat că e momentul «acum ori niciodată». Şi a fost «acum». A doua zi am sunat şi producătoarea de la «Neatza» pentru a-i spune că mi-am dat demisia de la Cluj. A fost un şoc şi pentru cei de la «Neatza», pentru că m-am înţeles extraordinar cu ei. Sunt nişte oameni minunaţi, şi au fost o echipă de vis! Şi Răzvan, şi Dani sunt doi colegi de care sunt mândră că am lucrat împreună cu ei, şi câteodată chiar mă uit cu nostalgie la colaborarea noastră”.
Cluj sau București?
,,După ce am absolvit facultatea, trebuia să iau o decizie. Cluj sau Bucureşti. Ce să fac? Care e drumul meu? Aici am avut un zbucium sufletesc, şi m-am rugat mult ca Dumnezeu să-mi călăuzească paşii. Nu aş fi vrut să iau o decizie doar aşa… de dragul de a o lua. Cluj a fost şi este pentru mine un oraş în care mi s-au întâmplat lucruri extraordinare! Un oraş în care am întâlnit oameni minunaţi şi am legat prietenii care sper să dureze toată viaţa! Şi totuşi… am ştiut la un moment dat, că pentru o perioadă s-a încheiat drumul meu acolo. Şi m-am mutat în Bucureşti. Am început masterul de Comunicare Audio-Video la SNSPA, am terminat primul semestru cu 10 pe linie, şi am investit în continuare timp şi finanţe în blogul meu, pentru că datorită lui am cunoscut cei mai minunaţi oameni. Spre exemplu, pe Mihai Dragomir şi soţia acestuia, datorită blogului meu îi cunosc şi mi-au devenit prieteni dragi. Pe Camelia Căpitanu, o altă prietenă jurnalistă, tot de pe blog o cunosc. Până şi Principele Radu mi-a scris şi m-a încurajat să continui cu scrisul! Ba chiar, am avut surpriza să fiu recunoscută pe stradă datorită blogului. Sau la cafenea, şi să mi se spună: «aceasta e din partea casei, pentru că scrieţi extraordinar». Acestea sunt gesturi care pe mine mă sensibilizează şi mă încurajează să continui. Am ajuns să fiu partener media la evenimente importante, ceea ce este o altă surpriză extraordinară pentru mine”.
În curând își va lansa prima carte: „Aşa vei şti că l-ai întâlnit pe EL”
,,Iar acum, vestea cea mare este că am terminat de scris cartea şi în maxim o lună o să fie lansarea ei, cu ajutorul lui Dumnezeu. «Aşa vei şti că l-ai întâlnit pe EL» este titlul cărţii, şi nu, nu este alcătuită din articolele scrise pe blog, ci este o nuvelă care are personaje, acţiune. Personajul principal are o luptă interioară permanentă, şi trece printr-un ciclu de sentimente prin care, până la urmă, trecem fiecare dintre noi. Dezamăgire, neiertare, frustrare, necredinţă, trădare, neîncredere, îndrăgostire, iertare şi multe alte emoţii sufleteşti. Lansarea o voi face în Bucureşti, dar sper să vin şi în Cluj-Napoca, să vă ofer cartea mea. Am nişte emoţii de nici nu îţi imaginezi! În curând o să am cartea mea, copilul meu (aşa-i spun) în care am investit atât de mult suflet! Pentru că da, dacă nu scrii cu sufletul, în zadar scrii, părerea mea. În ziua de astăzi puţine lucruri se mai fac cu sufletul, aşa că este tare important ca oamenii să simtă că faci ceva din toată inima. Că o faci pentru că-ţi pasă, pentru că simţi. Ştii, eu nici nu aş putea să-mi imaginez viaţa fără scris. Am încercat, dar nu pot. Mi-ar părea fadă. E ca şi cum m-ai întreba cum ar fi viaţa fără aer. Aşa e cu scrisul, pentru mine. E un talant primit de la Dumnezeu pentru care îi sunt recunoscătoare până la Cer şi înapoi! Ce binecuvântare am… Oh, nu ai idee!”
Secretul succesului: Credința
,,Cum am reuşit toate acestea? Cu Dumnezeu! Da, fără El nu aş fi reuşit să fac nici măcar un pas. Nimic. Credinţa este foarte importantă pentru mine. Nu, nu religia, ci credinţa. Ştii… ceea ce simţi, ceea ce crezi. Am o legătură specială cu Dumnezeu. Asta simt eu, pentru că vorbesc cu El despre aproape orice. Am momente în care, plâng pe genunchi şi vorbesc cu Dumnezeu ca şi cu un prieten bun. Şi, ştii, e atât de bun cu mine, încât multe rugăciuni mi-a ascultat şi îndeplinit. Mereu le spun tuturor că eu am cele mai mari pile. Acolo Sus! Sunt de părere că dacă nu eşti conectat cu Dumnezeu în lumea aceasta, eşti în mare pierdere. Adică… ce rost mai are?
Adevărul este că am avut norocul şi cu o familie care m-a crescut cu principii sănătoase. Am ştiut de mică ce e corect şi ce nu, iar mama mea mereu mi-a spus că trebuie să iert, şi iar să iert, şi iar să iert. Iar tatăl meu m-a învăţat corectitudinea. El mereu a fost şi este un om corect, care nu ar lua nici 1 ban dacă nu ar fi a lui. Şi asta am ţinut şi eu minte: ce nu este al tău, nu iei. Chiar dacă poţi, chiar dacă ţi se cuvinte, poate. Mai degrabă eşti un om sărac şi cu mâinile curate, decât un bogat cu mâinile murdare. Şi am mai învăţat să nu fiu datoare faţă de nimeni. Pentru mine este un lucru de onoare, de principiu, să nu împrumut bani de la nimeni.”
Viața sentimentală: ,,Eu nu am şi nu am avut relaţii de dragul de a le avea”
,,M-ai mai întrebat despre viaţa mea sentimentală. Sunt o visătoare, dar totuşi, în acelaşi timp o realistă cu picioarele pe pământ. Ai să fii surprins când am să-ţi spun că eu nu am şi nu am avut relaţii de dragul de a le avea. Pentru mine nu există conceptul de: «să vedem ce-o fi» sau «toţi au, eu de ce să nu am?». Sunt de părere că atunci când eşti îndrăgostit până peste cap, când simţi că persoana de lângă tine este ceea ce ţi-ai dorit şi este în aceeaşi măsură şi prietenul tău cel mai bun, atunci da, poţi începe o relaţie. Până atunci… Multe-s doar aşa, să fie. Sau din joacă. Iar eu nu mă joc cu iubirea. Poate de asta şi fug unde văd cu ochii când simt că un bărbat se joacă. Şi nici cu zicala că trebuie să săruţi sute de broaşte până dai de prinţ nu sunt de acord. Aşa că… sunt singură. Da, m-am îndrăgostit de câteva ori. Dar de foarte puţine ori. Pot număra pe degetele de la o mână. Şi chiar şi atunci când am fost îndrăgostită, nu mi-am pierdut capul. Am stat şi am analizat. Este el bărbatul cu care vreau să-mi petrec restul vieţii mele? Este el ceea ce îmi doresc lângă mine? Pentru că eu intenţionez să mă căsătoresc doar o dată, şi bine. Pentru toată viaţa! De asta este atât de importantă această decizie. Şi ştiu un lucru: că eu atunci când iubesc, o fac din toată inima. Fără jumătăţi de măsură. Iubesc aşa mult încât aş fi în stare de aproape orice pentru cealaltă persoană. Şi nu orice bărbat este în stare să primească o astfel de iubire… Aşadar, mă păstrez pentru persoana care e pentru mine ☺”
O fată ,,obișnuită”, dar cu un scop înalt în viață
,,În rest, să ştii că sunt o fată obişnuită, dar cu o credinţă mare în Dumnezeu. Cred că asta mă face diferită. Încerc să nu-mi trăiesc viaţa în zadar, ci cu un scop. Să nu fiu încă una din miile de oameni care respiră aerul în mod gratuit. Să pot, prin ceea ce fac, prin ceea ce spun, să ajut oamenii. Să îi fac să realizeze cât de importanţi sunt şi cât de scurtă e viaţa. Îmi place să spun, că de multe ori, nu vorbesc cu omul din faţa mea, ci cu inima lui. Cu sufletul lui. Şi e un sentiment extraordinar… Să stai de vorbă cu sufletul cuiva. Şi la fel cum eu, am binecuvântarea de a avea în jurul meu oameni care mă susţin, care cred în mine, îmi doresc ca la rândul meu să fiu şi eu o susţinere pentru altcineva. Să cred şi eu în altcineva.”