“Pe mine mă știe tătă lumea, tăt Clujul, mă știe tătă poliția, lumea tătă. Eu cânt la oricine, și la CFR, și la oricare. Și pentru Gore, și pentru tătă lumea. Pe mine nu m-o interesat că cânt pentru ăla, pentru ăla, pe mine m-o interesat să mă plătească. Mă înțelegeți? Așa să scrieți, că am cântat pentru tot Clujul. Și pentru primar, că și el mă știe, dedicație specială – Pușca și cureaua lata”, rostogolește cuvintele bărbatul micuț, îmbrăcat în costum negru și geacă de piele. Pălăria a uitat-o acasă, motiv care-l face să ofteze o dată la câteva minute. “Acum o să ies urât în poze, că mi se vede chelia”.
“Io-s Aiu, muzicantu’, violonistu’ și solistu’. Îs și solist, poate nu știți, dar cânt și cu gura, nu numa’ la vioară”, se prezintă Alexandru Macingo, entuziast, în timp ce te sărută pe ambii obraji, cu prietenie. De azi, dacă știe cum mă cheamă, și știe, sunt prietena lui. Așa cum sunt sute, poate chiar mii, de alți clujeni care s-au oprit măcar o dată să-l asculte cântând. Iar el cântă pentru oricine, cu același entuziasm cu care viersuiește pentru milionarii care-l duc din bar în bar într-o noapte de weekend. Face asta de aproape 35 de ani, dar încă nu vrea să pună vioară în cui. Nimeni nu știe mai bine decât el cluburile din oraș, pentru care are un orar special: “Ma duc de la 02:00 și stau până pe la 5. Vinerea stau la Crush, sâmbătă stau la Noa, luni tot la Noa. În rest, pe la Diesel. La noapte îs aici, la Crush”.
La 16 ani a învățat să cânte la vioară, iar la 17 era membru în Taraful Palatca. Taică-so, care era șeful tarafului, îi pusese prima vioară în mână și tot de la el a moștenit talentul. Aiu i-a zis maică-sa, și așa i-a rămas numele de când avea doar trei ani și cerea „să-mi mai puie carne în farfurie – pune, mamă, aiu”.
“Tata era mare muzicant, din familie de muzicanți; din moși-strămoși. Așa să scrieți, că ăsta-i muzicant din tată-n fiu, din moși-strămoși. Și că pe mine m-o învățat tata. Noi care cântăm la nunți suntem toți frați și veri și la toate nunțile din județul Cluj numa’ noi am cântat: Corpadea, Vișa, Gădălin, Barai, Moci, Căianu Mic, Căianu Mare, Ghiris, Moci, Coasta, Taușeni. Altcineva n-o cântat la nunțile astea, numa’ noi; numa’ Tarafu’ Palatca”.
Și dacă vioara i-a adus destui bani cât să trăiască, altă slujbă n-a mai avut: “Saru’mână, am lucrat la Carbochim, la Terapia, pe vremea lu’ Ceaușescu, da’ mai mult m-am ocupat cu vioara, vă spui drept”.
E nostalgic și spune că pe vremea lui Ceaușescu făcea mai mulți bani. În ultima vreme, însă, nunțile, evenimentele care îi puneau pâinea pe masă, s-au rărit pană au dispărut. De doi ani n-a mai dus un ospăț de la cap la coadă, pentru care primea, în vremurile bune, și 25 de milioane, “da’ eram 5 inși”.
“Numa’ acum știți care-i situația? Cu nunțile îi cam oprit. Tineretul acum nu vrea numa’ nunți cu formația. Și te cheamă, așa să zice, la Urs. O vioară, un saxafon și un acordeon. Formație nu mai le trebe. Numa’ Urs. Să-l duci până la nași, la mireasă, la mire acasă și de acolea la local. Ai ajuns la ora doi acolea și de acolea, la revedere. Pe drum, cum s-ar zice. Apăi ne dă câte un milion la unu. Da’ nunți la care să cânți, nu mai ieste. Numa’ cu amplificatoare și cu interneturi dinastea”, se plânge el.
Așa că acum cântă pentru oricine bagă mână în buzunar să-i dea un leu, în față barurilor. Cântă și pentru cei care nu-i dau nimic, “că nu știi niciodată”. Acasă ajunge cu câte 200 de lei, munciți într-o noapte întreagă în care viersuiește de câte ori se deschide ușa localului pe care-l vizează.
“Cateodată ies câte 20-30 și zic “merci fain”, dar eu pentru aia tot cânt. Care dă, dă, care nu, nu. Cât faci, cât nu faci, dar dacă stai acasă, nu faci deloc”, trage el concluzia înțeleaptă. “Apăi tre’ să aștepți pentru fiecare. Și nu-i ușor, vă spui drept, că nu-i ușor. Mie nu mi-i drag să viu, să stau nopțile să cânt. Nu cânt pentru mine, că io cânt pentru copii”.
Se mândrește că le știe preferințele primarului Emil Boc și ale milionarilor orașului, care-l cunosc de ani buni și care se îndură să-i dea un bănuț în plus.
“Pe primar, dacă l-am văzut pe undeva prin oraș, eu am început și-am cântat “Pusca și cureaua lată”, da’ n-o zis niciodată “nu cânta!”. Eu deschid vioara și “să trăiți, domn’ primar!”. Nu mi-o dat bani el, da’ cineva care era lângă el mi-o dat 50 de lei. Am auzit când i-o zis, “dă-i”. Și când îi meci la CFR și știu că câștigă, odată mă deplasez și îi aștept pe ceferiști afară și le cânt. La U am fost o dată, de două ori, da’ nu te prea lasă. La CFR le-am cântat lu’ Andone, Mureșan și Paszkany. Când o luat demult, demult cupa, Paszkany mi-o dat cinci milioane. Acum rar îl mai prind. Mai vine pe la NOA, dar nu mai îi ca înainte, nu mai vrea să cânt. Înainte, întotdeauna îl prindeam la poartă și îi cantam”, povestește muzicantul.
Pentru el, viața înseamnă muzică, voie bună, aplauze și fluierături. A trăit așa 35 de ani și are de gând să continue “cat mă mai ține voiosia”. Și dac-ar fi să se supere, doar căsuaă în care locuiește l-ar întrista.
“Am trei copii și stau cu nevasta în 14 metri pătrați. În fiecare an fac cerere la primărie să ne mutam în alt loc, dar nu mă bagă nimeni în seamă. Să scrieți de asta, va rog, că om fi noi romi, dar suntem și romani”.