Colaborarea cu Securitatea a însemnat pentru o seamă de personaje cu notorietate astăzi, un suport considerabil și un urcuș senzațional în carieră în România de până în ’89, dar și 30 de ani după aceea. Nume ascunse vreme de mai bine de 10 ani de zile și dovediți colaboraționiști, aceștia au fost fie formatori de opinie, istorici, păreriști ori specialiști, fie opinologi ori oportuniști, în final, profesioniști, în virtutea unor beneficii obținute prin colaborarea cu Securitatea, iar mai apoi, prin obținerea unor funcții și posturi din care au continuat să intoxice spațiul public cu ceea ce astăzi ar putea fi numit fake news ori manipulare, în fond fiind vorba despre demagogie.
Doar într-un asemenea context marcat de toxicitate putem înțelege de ce listele cu peste 200 de colaboraționiști – unde regăsim asemenea nume precum Ioan Aurel Pop, actualul președinte al Academiei Române, jurnaliștii Cornel Nistorescu și Ion Cristoiu, ori un Sorin Roșca Stănescu, dar și alți istorici ca Dan Berindei ori filologi precum Ștefan Cazimir etc. – au fost ținute ascunse din 2007, când au fost desecretizate, și până în aprilie 2018, atunci când istoricul Mădălin Hodor le publica pentru prima dată.
Scăldată în demagogie, după asemenea dezvăluiri, România devenea scena unei „justiții” pervertite: „călăii” deveneau „victime”, roase de resentimente și ranchiună pentru faptul că, după 30 de ani de liniște, stârvurile trecutului erau din nou dezgropate, aduse în piața publică.
Numai așa putem înțelege hatereala și scandalul iscat în urma publicării numelor colaboraționiștilor dovediți – astăzi importanți formatori de opinie, jurnaliști ori istorici recunoscuți – prin care cercetătorul Mădălin Hodor era supus oprobriului, în vreme ce colaboratorii de ieri jucau în același mod clasic, murdar, negând evidențele și înfierând rezultatele unei cercetări, ocultate de o instituție ce și-a ratat misiunea și scopul.
Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara. Ce ar fi fost dacă…?
Ce ar fi fost dacă punctul 8 al Proclamației de la Timișoara s-ar fi aplicat de-adevăratelea, astfel încât nici un fost comunist, ofițer ori colaborator al Securității nu ar fi fost înscris în nici o cursă electorală, nu ar fi acces la funcții și posturi în chiar primii ani de după ’89, atunci când marea împărțeală era în curs, iar colaboratorii și turnătorii de ieri obțineau posturi, burse, funcții și alte beneficii în baza cărora și-au construit treptat, pe parcursul a 30 de ani de uitare, fie o carieră universitară, fie un renume de istoric, fie un post de redactor-șef, poziții din care au continuat să distorsioneze realitatea și să intoxice spațiul public.
După cum a încercat să uite de trecutul său fascist, statul român dosea chiar prin intermediul celor care ar fi trebuit să facă lumină, adică Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), toate încrengăturile pe care le-a depanat prin intermediul securiștilor de ieri, profesioniștilor de azi.
În schimb, parcă pentru a dovedi că lecuirea târzie nu mai are nici un efect, nici unul dintre colaboraționiști – de la Ioan Aurel Pop, Dan Berindei, Ștefan Cazimir la Ion Cristoiu și Cornel Nistorescu, nu au recunoscut turnătoria…
Fără recunoașterea bolii, înțelegerea ei, recuperarea devine imposibilă.
Așa se face că, astăzi, mimând dezvoltarea și participarea la cultura și valorile europene, România este măcinată din interior, marcată de segregare și, încă, profund comunistă.
Doar culorile drapelelor au fost schimbate: albastrul european a înlocuit roșul de octombrie comunist.
Ei, colaboraționiștii, au rămas printre noi.
sursa foto: cnsas.ro