Am decis sa ma despart de grosul echipei mele de la Ziar de Cluj. Unii ati vazut deja asta pe Facebook. Elza Almasi, Adina Fartusnic, Ioana Oros, Florentina Tatar, nu conteaza aici ordinea, nu vor mai face parte incepand de azi din echipa redactionala a ziarului infiintat de mine.
Fiindca au existat si vor exista mereu speculatii, nu o sa incercam sa le anulam sau sa le comentam. E destul ce simte fiecare in inima lui. Si asta e treaba noastra.
Chiar daca eu am avut initiativa despartirii acesteia ciudate (asa am considerat eu ca e mai bine), nu e nimic musai violent in acest gest. Am spus-o eu primul, dar o simteam cu totii. O simteam cu totii in inima. Inima in care fiecare a adunat o gramada de lucruri minunate, multa oboseala, mult stres, multe reprosuri, multe injuraturi (aici sunt campion, dar niciodata nu tin pica), multe momente istorice, mult ras, multe renghiuri, multa cafea, multe chistoace, ca intr-o piata thailandeza de condimente.
Unii ii spun „diferenta de viziune”, altii tac. Noi nu stim ce sa facem. E ca si cum am fi fost 3 ani intr-o aventura, zi de zi, fiindca o redactie de ziar e o casatorie comuna cu meseria, cu noi intre noi, 3 ani in care ne-am propus sa urcam pe un munte, am ajuns intr-un varf… Da, am reusit sa ajungem si meritul se datoreaza fiecarui om din redactia asta, din trecut si din prezent. Dar, ca dupa o escalada reusita, te desparti de colegii din zapada, descarci stick-ul cu amintiri undeva intr-un sertar sufletesc, ca sa faci sa iti fie dor la un moment dat sa le revezi (numai atunci cand ti-au trecut nervii si supararile din timpul aventurii).
Am zis, noi nu stim ce sa facem in acest moment. Sau, cel putin, eu nu stiu ce sa fac. Am plans vineri un pic. Apoi, am mai plans sambata, nu conteaza cat. Apoi, duminica mi-am zis ca trebuie sa scriu si acest text. Fiindca e datoria mea.
O vreme, nu vom sti ce sa facem cu noi. Cu/noi/fara/noi. Va fi, la inceput placut, caci diminetile vor fi libere, un soi de etern concediu, apoi fiecare se va gandi spre ce aventura sa o mai porneasca. Fiindca viata ne da mereu sms-uri de genul: „Ce facem?”.
Poate ca e numai vina mea. Sunt o bila de energie, cu tendinte exagerate de autoritarism. Dar cu multa dragoste pentru meseria de ziarist.
Poate ca e numai vina lor. Ca n-au stiut sa imi bata intr-o zi la usa pe neasteptate si sa ma oblige sa iau o pauza din viata mea, sa ma duca pur si simplu la o cafea.
Poate ca nu e vorba despre vinovatii, poate ca asa a fost sa fie, atata a fost aceasta stire bitter-sweet cu noi. O relatare mai ampla, cam 3 ani, dar careia trebuie sa ii punem punct intr-o zi, intr-un moment, fiindca, vorba aia, azi traim in secolul vitezei, lumea nu mai are chef sa citeasca mult.
Nu va stresati. Ziar de Cluj e prea puternic ca sa pice. Nu va stresati. Fetele astea sunt prea destepte si prea creative ca sa ramana fara job, prea frumoase ca sa nu faca diferenta intr-o alta companie, intr-o alta meserie, daca decid sa se lepede de mantaua de plumb a Jurnalistului care, da, te apara de soare si ploi, dar e al dracului de grea.
M-am tot gandit cum sa ilustrez acest text. Care e poza de final a acestui „articol”. Sunt multe. Dar poza care cred ca reprezinta cel mai bine ceea ce a fost acest capitol din Ziar de Cluj este o poza de pe peretele meu din bucatarie:
