Primarul Boc e ca un pilot de Formula 1 care, de fiecare dată după ce și-a băgat bolidul în parapet, apare viu și nevătămat din flăcări și ne explică cum a respectat el toate normele de protecție a muncii.
Apoi schimbă bolidul, accelerează, buf și pe ăla în parapet din primul tur de pistă, flăcări, fum, și apare iar în costumul său de azbest, fluturând fișa de protecție a muncii. Apoi din nou. Și din nou.
Dom’ primar, ne pare rău, dar noi nu pentru asta am plătit. Pe afiș scria Grand Prix. Dar asta nu e Grand Prix, e altceva. Mai bușește omul mașina, știm și noi cum e. Dar ciclicitatea asta a bufurilor devine din ce în ce mai stânjenitoare.
Noi, clujenii, te susținem din bilete de mai bine de 20 de ani. Am tot avut și răbdare cu tine. Da’ de-o vreme, numa’ pagubă faci. Hai să recunoaștem: asta nu-i de tine. Căruța e pe cai, F1 e pe cai putere. Te depășește. E ok, nu-i nicio rușine. Mai lasă-l și pe altul.
Dar parcă văd că o să fie bai și cu următorul. Ciclicitatea asta îmi amintește de Toamna Patriarhului, roman scris acum 50 de ani de Gabriel García Márquez. Capitolele cărții sunt, fiecare, câte un tur de pistă în jurul Patriarhului — un personaj politic mort, degradat, dar parcă indestructibil, ca un mit. Mort, dar parcă nu de tot, și parcă mai murise și altădată.
Sună cunoscut? Hai și cu alte corespondențe. Palatul e putrezit. Poporul e pasiv și supus. Succesiunea e neclară. Elitele sunt complice. La sfârșit, narațiunea se întoarce la început — cu noi crime și cu noi abuzuri. Și povestea stă să se repornească, cu un nou Patriarh la volan.
Of, să sperăm ca la Cluj nu asta se va întâmpla! Poi, dacă a spera e tot ce facem, fix asta se va întâmpla. Dar ce putem face?
Vedem că la Cluj, totuși, vocea colectivă se trezește și capătă luciditate. Critică, trage la răspundere, creionează proiecte colective și le transformă în acțiune.
Suntem din ce în ce mai mulți. Azi, sute de clujeni organizează marșuri ale bicicliștilor. 80 fac grădinărit urban. 2000 semnează o petiție pentru bariere în Făget. 5000 cer pietonalizarea centrului. Unul organizează un flashmob pentru Centură. Toate contează, toate se adună, și toți spunem același mesaj.
Dom’ primar, mașinile netunate conduse cu cap reușesc să dea mai multe ture de pistă decât superbolidurile matale acoperite cu abțibilduri și înfipte-n parapet. Alea numai ne încetinesc pe toți. Când trecem pe lângă ele, dăm jos geamul și clătinăm din cap. Ne întrebăm dacă ești bine cum stai fumegând acolo, și te întrebăm dacă vrei să te luăm până la ieșirea de pe pistă.
Deja te știm. Pe drum, ne vei explica cum ai respectat tu, la sânge, tot ce scria în fișa de protecție a muncii. Apoi ne vei spune, mândru, cât va costa următorul tău bolid. Vei scoate și niște poze. Nu ne mai impresionează.
Dacă ne-ai întreba, ți-am spune că noi, cetățenii, conducem mașini pentru care știm că avem categorie. Că e vital pentru oraș să recâștigăm scara pierdută a lucrurilor, pragmatismul responsabil și bunul-simț. Că e ok să visezi, dar nu e ok să conduci în delir.
La coborârea din mașină, te vei căuta teatral prin buzunare, iar apoi, ca de obicei, ne vei oferi un autograf pe poza următorului tău bolid. Nu, mulțumim, nu e nevoie.
SZAKATS ISTVAN