Cum v-am mai zis: oamenii mărunți (intelectual, spiritual, profesional) au nevoie doar de pigmei în jurul lor ca să-şi dovedească măreția. Aceasta este trista poveste a reformei clasei politice din România.
Oamenii de bună credinţă nu au ce căuta în această poveste. Naivitatea, principiile şi idealurile nu au ce căuta în această poveste despre cum se creează şi promovează cadrele de conducere ale partidelor politice. Peste tot, în toate partidele, în toate sinecurile pe bani publici, vedem o numai şleahtă de indivizi învechiţi în rele, în jurul cărora nu cresc decât buruieni.
Alegerile interne din Partidul Naţional Liberal sunt încă o lecţie despre cum luptele interne din partide vin înaintea interesului public.
Ciolanul contează şi atât. Campania “electorală” a celor doi candidaţi este nu despre modernizarea filialelor, ci despre cine ce şef îşi impune la conducerea acestora, pentru ca acest şef să trimită la Congresul din toamnă delegaţii instruiţi pe cine să voteze preşedinte. Cu asta s-a epuizat întreaga democraţie internă de partid. Cine “fuge cu urna” în toamnă, acela va decide cine este preşedintele Partidului Naţional Liberal – nu votul prostoilor care vor stabili delegaţii pe care îi va impune şeful de filială.
Oricum, adevăraţii lideri de filiale, cei care-şi trafichează până în ultima clipă influienţa, stau în așteptare. Chiar preşedintele Klaus Iohannis acționează mai discret decât ar trebui ca principal beneficiar al acestei lupte interne (cineva trebuie să-i ţină şi lui scaunul cald). Pe voturile și influența lor se bat Ludovic Orban și Florin Cîțu. Acesta este şi motivul pentru care alegerile interne din PNL vor monopoliza cu totul agenda publică a verii.
În loc de discuţii despre agenda cetăţeanului, vom auzi acordurile triste de mandolină ale lui Ludovic Orban (cri-cri-cri, partidule, te-am spălat, te-am pieptănat şi-n sinecuri te-am scăldat) – şi fomfăitul semi-inteligibil al lui Cîţu despre spectaculoasele creşteri prin prăbuşire în “V” ale economiei naţionale şi marile “succesuri” ale redresărilor de cumetrie, versus rezilienţei populare. Unul este cu poveştile despre ce bărbaţi au fost liberalii odată, celălalt flutură pâinea şi cuţitul bugetar prin faţa filialelor.
Iar partidul, la fel ca şi “boborul”, va înghiţi ce i se va livra la final. Pe nemestecate. În rest vor cădea capete, vor fi debarcări, pupături în piaţa publică, ura şi la gară!
Din nou ni se arată că democraţia este o pălărie din paie sub care se ascund de “intemperiile” realităţii, toţi pleşcarii, hoţii, mincinoşii, trădătorii şi corupţii. Democraţie nu cred să fi fost vreodată. În orice caz, ceea ce este acum numai democraţie nu este. Dacă va fi vreodată se va numi meritocraţie. Dar nu cu #misecuvini şi #cumătrocraţi. Aşa că totul este doar o utopie.
Căci “Poporul” nu are discernământ când e în turmă. În turmă, este o masă inertă, amorfă – atrasă, ca pilitura de fier, de către magnet. Şi ce magnet mai perfect să “magnetizeze” masele sunt poveştile despre viitorul care va să fie?
Aşa trăim, de 30 de ani, numai într-un viitor care se îndepărtează de noi cu viteza prezentului. Iar din acest viitor ne mai şi priveşte, salivând de poftă, trecutul care vrea să revină.
Căci “boborul” nu este manipulat. El VREA să fie manipulat, abia aşteaptă poveştile despre viitor, se tăvăleşte de fericire atunci când i se pun cătuşele poveştilor.
Libertatea înseamnă responsabilitate. Iar “boborul” este, prin manifestări şi poziţionări, iresponsabil. Chiar se alintă cu iresponsabilitatea lui… Sclavul perfect este scalvul care se crede liber.
Şi, gata!