Când economia a rămas o ruină, politicienii s-au orientat spre banii publici. Au înţeles că investiţiile publice pot să le aducă bani frumoşi în conturi şi au început să construiască. Asta după anii în care au demolat aproape tot ce s-a construit sub Nea’ Ceașcă.
Firmele de construcţii au început să prospere. S-au născut regii asfaltului, băieţii deştepţi din energie, mogulii presei şi magnaţii imobiliarelor. În România o avere de câteva zeci de milioane de euro a putut să apară ca prin minune în câţiva ani de afaceri cu statul.
Şi, totuşi, după imediat 30 de ani în care toată lumea a furat, a distrus şi a păcălit statul, România se încăpăţânează să existe.
Românul s-a adaptat unei vieţi subterane ca şi economia în care este silit să se „mişte”.
De mai bine de douăzeci de ani mă întreb, zilnic, cât timp va mai merge ulciorul la apă? Dacă o mai ținem mult timp așa, punctul de pensie va fi convertit în colivă.
În rest, din interes electoral, cumătrocrația românească a preferat să hrănească sărăcia. Un om sărac poate fi cumpărat pe bani puţini, că are nevoi puține. Iar dacă săracul este multiplicat, se ajunge la comunităţi întregi de “săraci” care, pentru 1 litru de ulei şi un kg de făină, ne dau măsura discernământului lor în ceea ce privește locul în care se pune ștampila. Săracii cred că fac o afacere bună, fără să realizeze că un vot dat aiurea le închide uşa spre o lume mai bună.
Și i-am lăsa să o facă zicându-ne: sunt mulți și proști.
Dar avem și noi săracii noștri: autiștii informaționali, analfabeții empatici, activiștii prostiei, urlătorii de serviciu împotriva tutiror celor care nu sunt de acord cu ei. Cei care se consumă în hipsterisme de doi bani și se impun doar cu bâta cenzurii conform standardelor comunitare și măciuca haiticului comentac.
De mână, săracii portofelelor cu săracii sufletului și ai minții, ne-au închis și ne închid ușa către o viață mai bună.