Deja eu sunt sătul de când tot eradicăm corupția pe repede-înainte și raportăm arestări mai ceva ca tonele cucuruz la hectar pe vremea lui Nea’ Ceașcă. Nasol e cu culegerea roadelor după atâta raportare: ani pârnaie, prejudicii recuperate, alea-alea. Legile noastre sunt exasperant de leneșe în raport cu rapiditatea cu care sun amabili șparlamentarii noștri să le modifice. Până să se coacă dosarul, țuști se grațiază fapta!
Așa că trecem la “arderea etapelor”. Arderea etapelor este sport național. La fel de național precum arderea gazului de pomană, frecatul mentei și tăiatul frunzelor la câini. Expertiză avem și la fuga de răspundere și aruncatul cu privirea.
Ce se vede cu ochiul liber hăt de la Bruxelles și Washington este faptul că noi, românii, suntem extrem de porniți împotriv corupției. O denunțăm din toate pozițiile, mai ceva de cum trăgeau “teroriștii” lui Ion Iliescu în noi în decembrie 1989. Zilnic o denunţăm şi să o ostracizăm. Îi dăm cu retorica în cap și încercăm să o exorcizăm, s-o scoatem din corpul societății. Dar dacă poporul s-ar lepăda de corupție, nu se leapădă aceasta de el.
De ce? Păi, nu suntem noi cei mai ospitalieri indivizi din Lumea cunoscută, cei care cântă din toți bojocii că dăm haina de pe noi oricui ne face un bine?
Un ministru, prefect, primar șamd, care-şi ajută un prieten printr-o ordonanţă, hotărâre, numire, decizie, autorizație șamd – este un caz de corupţie sau, dimpotrivă, unul de admirabilă prietenie?
Iar dacă prietenul răspunde printr-un mic cadou, un numerar, un vărsământ oarecare, de ce nu suntem capabili să vorbim mai curând despre recunoştinţă, despre datul cămășii, decât despre șpagă, foloase necuvenite, respectiv întreținerea corupţiei?
De ce suntem porniți să ştergem dintre apucăturile noastre însăşi instituţia recunoştinţei?
Ce, suntem singuri pe lume? Republica Veneţiană, de exemplu, a fost un stat care a supraviețuit grație traficului de influență și a nepotismului. Ce ar fi fost Imperiul Otoman, fără peșcheș, mă întreb? Japonia – pe la 1870-1900, era considerată o ţară a corupţiei. Europenii erau de-a dreptul îngroziţi. La 1877, un ministru de finanţe a plecat din funcţie cu câteva căruţe de bilete de bancă pe care tot el le-a emis. La 1898 un deputat se lăuda în gura mare, chiar în Dietă, că a primit bacşişuri. Ba chiar, acelaşi, şi-a dat în judecată “corupătorul” pentru că nu i-a plătit toată suma! Iar Cabinetul își cumpăra voturile în Camerele Dietei cu banii scoşi din impozite.
Cam acestea ar fi picanteriile – Japonia este unde este pentru că, în final, acolo legea și-a spus cuvântul. Pe când la noi corupţia abia ce şi-a luat elan. A-i pune talpă acum, în plin avânt, ar însemna chiar suspendarea evoluţiei firești a fenomenelor legice, a distrugerii meandrelor concretului, vorba părintelui de necontestat al capitalismului de cumetrie și al cleptocrației, Ion Iliescu.
Pentru a scăpa de corupție cu adevărat, ar însemna să conștientizăm că avem principii, curaj, norme morale – ori așa ceva nu cred că ar fi definitorii pentru România.
Nu, mai ales atunci când a minți și a fura constituie avantaj la angajare, la numirea în funcții, la cățărarea pe scara profesională și socială.