Visez la un oras care sa vibreze.
La un oras cu oameni care sa il poata repara atunci cand ii apar fisurile.
La zeci de mii de oameni care sa aseze intr-o gramada cate un banut si din gramada sa ne facem rost singuri de ceea ce nu ne dau guvernantii.
La zeci de mii de oameni care sa gandeasca la fel si IN BINE, iar gandul lor sa curete orasul de mizerie, de cersetori, de prostie, de intoleranta.
Visez sa facem minuni mici, de genul aceleia in care sa umplem o Sala Sporturilor la un concurs de karate la juniori sau sa urlam cat ne tin bojocii la un meci de fotbal cu pispirici.
Visez sa coloram blocuri si sa ne umplem de banci si pomi, visez sa ne zambim pe strada.
E atat de posibil. Si atat de improbabil. E atat de usor. Dar ne e atat de greu…
Fiindca ori de cate ori un don quijote ca mine scoate pe gura asemenea vis, se gaseste mereu cineva sa ma faca don chilote.
Asta mi-a venit sa va scriu azi: sunteti multi care visati pe silent. Sunati, visati cu sonor, aratati-va melodiile!